Predicare & Teologie

DRAGĂ FRATE PĂSTOR, CUNOAȘTE-ȚI TEOLOGIA SFINȚIRII!

De Mike Christ

Mike Christ este păstor al Greenbelt Baptist Church din Greenbelt, Maryland.
Article
02.29.2016

Mi-a rămas întipărit în minte momentul când am conștientizat că înțelegerea mea cu privire la sfințire era inadecvată. S-a petrecut în decursul unei întâlniri la un grup de studiu, în timp ce discutam dinamica dintre acțiunile noastre și lucrarea Duhului Sfânt, în procesul de sfințire. Așa cum se derulează adesea astfel de conversații, oamenii împărtășeau lucrurile care îi ajutaseră să crească – sau cel puțin ce anume învățaseră în biserică privitor la lucrurile care ar trebui să îi ajute să crească – anume citirea Bibliei, rugăciunea etc. În același timp, toți cei prezenți susțineau cu tărie că Duhul Sfânt a făcut în realitate lucrarea de sfințire. În final, o femeie a izbucnit cu sinceritate: „Nu înțeleg până la urmă, cum ar trebui să cresc eu în sfințenie?”

Dar vreau să vă ofer câteva detalii ale contextului respectiv. Această femeie umblase mulți ani cu Isus, dar în ultima perioadă simțea că înaintarea, creșterea ei se oprise. Își citea Biblia, se ruga, venea la biserică în fiecare duminică, dar simțea amărăciune față de alte persoane, iar uneori spusese lucruri pe care le-a regretat. Înțelegea că păcatul ei Îl întrista pe Dumnezeu. De aceea, știa că nu putea să rămână pur și simplu relaxată și să aștepte ca Dumnezeu să o sfințească. Dar ea începuse să conștientizeze și faptul că sfințirea ei nu se petrecea direct proporțional cu eforturile proprii. Ea se străduia din greu, dar nu părea să ajungă undeva anume. Ceva mai devreme, în acea seară, spusesem că, dacă abordăm disciplinele spirituale ca fiind cauza directă a sfințirii noastre, atunci focalizarea noastră se mută de la Evanghelia lui Hristos la noi înșine, iar acest lucru subminează creșterea noastră. Aș putea spune că acest lucru a rezonat cu această persoană, chiar dacă a speriat-o întrucâtva.

Totuși, nu puteam să răspund întrebării ei, întrucât înțelegerea pe care eu o aveam privind mântuirea era fragmentată. Nu înțelegeam imaginea de ansamblu, imaginea organică, așa că diferitele procese din cadrul acesteia – precum justificarea și sfințirea – intrau în contradicție unul cu celălalt. Am murmurat ceva incoerent pentru un timp, apoi am făcut o pauză pentru a gusta câte ceva din mâncarea care s-a servit acolo. Aveam la dispoziție niște negrese, făcute parcă special ca să detensioneze situația respectivă.

RESPONSABILITATEA PĂSTORULUI

Trebuie să spun de la bun început că eu nu cred că un creștin trebuie să fie capabil să formuleze teologia sfințirii pentru a fi sfințit, după cum nici soția mea și nici fiica noastră nu au nevoie să înțeleagă psihologia legăturii dintre mamă și bebeluș pentru a putea fi unite în această relație. Putem să ne hrănim din Hristos și să creștem foarte bine, chiar dacă nu înțelegem cum se petrece acest lucru. Dar, păstrând această analogie, ce se întâmplă dacă ceva funcționează greșit în legătura dintre mamă și bebeluș? Evident că eu sper că cineva înțelege problema suficient de bine pentru a le ajuta.

Tocmai acesta este motivul pentru care păstorii trebuie să își cunoască teologia sfințirii. Dar probabil că vei gândi astfel: „Aceasta nu este cumva treaba consilierului biblic?” Ba da. Dar păstorii – mă gândesc în mod particular la cei care fac preponderent slujirea de predicare și învățare – au responsabilitatea de a predica o teologie autentică a sfințirii, așa încât să își îndrepte oamenii către direcția corectă. Gândește-te la asta: Dacă nu predici având ca scop sfințirea poporului tău, ce anume faci în realitate? Cu siguranță că nu îți dorești o simplă educare intelectuală a lor sau, mai rău chiar, să îi distrezi. Tu vrei ca oamenii din biserica ta să fie transformați. Dar ai o paradigmă, un plan care să arate cum să se întâmple acest lucru? Dacă nu, cum știi atunci că îi conduci în direcția corectă?

CUM GREȘIM NOI ADESEA

Pericolele care pot să deraieze sfințirea constau din trăirea ușuratică și legalismul. Legalismul vede sfințirea ca pe o lucrare pe care omul o face. Poate că fac anumite fapte pentru a câștiga mântuirea. Și poate că le fac pentru a câștiga o favoare mai mare înaintea lui Dumnezeu. Gândirea mea este aceasta: „Dacă m-aș opri din a face X sau aș începe să fac Y, totul va fi în regulă cu mine”. Acesta este legalism, pentru că ascultarea mea nu provine dintr-o relație cu Dumnezeu, ci are ca scop o relație cu Dumnezeu.

Cealaltă eroare este trăirea ușuratică, și cei care și-o însușesc sunt denumiți antinomieni (anti = împotriva; nomas = lege). Ea izvorăște dintr-o concentrare atât de mare asupra a ceea ce a fost deja împlinit de Hristos, încât nu mai lasă loc în niciun fel pentru lucrarea noastră.

Antinomienii văd eșecurile oribile care rezultă atunci când eforturile noastre sunt aplicate inadecvat și concluzionează (greșit) că ar trebui să ne oprim din orice efort de sfințire.

Haideți să ne imaginăm ce se petrece atunci când lipsește un plan clar în ce privește sfințirea. Am putea să îi încurajăm pe oameni să lupte cu legalismul lor folosind arma trăirii ușoare, și să lupte cu trăirea ușoară, folosind arma legalismului. Îmi amintesc de un grup de studenți care mi-au cerut să nu mai vorbesc despre Evanghelie, pentru că se temeau că acest lucru va submina tânjirea lor după sfințenie. Știu alți oameni care, dacă sunt onești, recunosc că își găsesc mângâierea în faptul că ei păcătuiesc, pentru că asta dovedește, în mintea lor, că nu au devenit legaliști. Dar nu aceasta este sfințirea biblică, iar noi nu trebuie să încurajăm acest fel de gândire.

Promovarea unei sfințiri false se poate face mai ușor decât ne putem imagina. Am auzit pe unii păstori buni imprimând în mintea membrilor adunărilor lor absolut orice lucru pe care aceștia trebuiau să-l facă, fără a le spune ceva despre puterea necesară pentru a face aceste lucruri. Am auzit predici în care harul era atât de puternic deconectat de la trăirea sfântă, încât întrebarea lui Pavel, „Să continuăm să păcătuim pentru ca harul să se înmulțească?” ar fi părut că avea nevoie de un răspuns afirmativ. Dar aceste probleme sunt corectate atunci când folosești abordarea predicării care Îl vede pe Hristos în centrul oricărui pasaj biblic. Așadar, avem nevoie o teologie a sfințirii, așa încât să mergem cu ea un pas înainte și să întrebăm: „Atunci când ajungem la Hristos, cum ne îmbrăcăm cu El și cum facem așa încât să nu permitem poftei firii pământești să se manifeste?”

Dar eu nu spun că orice predică are nevoie de un discurs îndelung asupra doctrinei sfințirii. Aceasta poate fi expusă într-o singură frază, după ce am ajuns la Hristos. Sau poate că ea este evidentă prin lucrurile pe care le spui acelui om care stă la ușa bisericii, și care este tulburat sau mândru. Esența este că, dacă „îmbrăcarea cu Hristos” și „umblarea după lucrurile de sus” sunt porunci esențiale legate de sfințirea noastră, ar trebui să știm ce înseamnă să ascultăm de ele, iar acest lucru trebuie să devină clar în predicarea noastră.

SFINȚIREA ÎN HRISTOS

Iată, o teologie coerentă a sfințirii trebuie să fie capabilă să sublinieze nevoia de a crește spiritual, fără a minimiza harul. Și ea trebuie să sublinieze harul fără a diminua nevoia de creștere spirituală.

Dar cum facem asta? Vă voi oferi o schiță aici. Scopul real al acestui articol este să vă determine să studiați sfințirea. Primul pas este să vedem sfințirea conectată la mântuire. Trebuie să ne oprim din a vorbi despre „cum să fim mântuiți” și „cum să fim sfinți” ca și cum cele două lucruri ar fi complet diferite, și ca și cum s-ar putea exclude reciproc. Trebuie să încetăm să mai cităm Efeseni 2:8-9 – „mântuiți prin har, prin credință… nu prin fapte” – fără a cita de asemenea și 2:10: „Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele”. Mântuirea include sfințirea – nu ca o condiție pentru obținerea ei, ci ca o parte integrantă a mântuirii. Atenție: Biblia nu ne prezintă o tensiune între harul fără plată și faptele bune.

De ce nu?

Această întrebare mă conduce la cel de-al doilea punct esențial: mântuirea constă din unirea cu Hristos. Din nefericire, noi concepem adesea mântuirea ca pe un morman uriaș de daruri împachetate individual. Aici este darul „iertării”, acolo darul „duhului”, apoi darul „răscumpărării”, ca să enumăr doar câteva. Problema acestei abordări este că fiecare dar ajunge să fie văzut ca și cum există independent, iar sublinierea excesivă a unui dar ajunge adesea să îl pună în competiție prin sublinierea excesivă a altuia. De exemplu, dacă eu găsesc bucurie în darul măreț al „iertării”, atunci mai am cu adevărat nevoie să despachetez și pe cel care este etichetat cu inscripția „sfințire”? Sau, dacă mă folosesc de „sfințire”, mai trebuie să rămân agățat de darul „neprihănirii imputate”?

În realitate, mântuirea are de-a face cu primirea lui Hristos, care a devenit pentru noi tot ceea ce avem nevoie pentru mântuire. Noi suntem în Hristos Isus, care „a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare” (1 Corinteni 1:30). Aceste lucruri sunt coerente când sunt luate împreună, întrucât orice dar vine prin primirea lui Hristos. Noi nu folosim iertarea de păcate și neprihănirea imputată pentru a sta liniștiți și a ne relaxa, ci pentru a ne apropia de Hristos și a găsi ajutor ca să trăim o viață sfântă. Iar atunci când trăim o viață sfântă, nu putem să ignorăm justificarea noastră. Dimpotrivă, devenim atât de impresionați de sfințenia lui Dumnezeu, încât avem o apreciere mai mare pentru neprihănirea imputată a lui Hristos, care este temelia stării noastre legale înaintea lui Dumnezeu. Duhul Sfânt pune împreună toate aspectele vieții creștine. Același Duh care l-a înviat pe Isus din morți „spre justificarea noastră” (Romani 4:25, lit. ESV) ne și unește cu Hristos, ne umple cu roadă și se roagă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu alte cuvinte, creșterea într-un aspect al mântuirii noastre ne conduce inevitabil mai adânc în Persoana lui Hristos și în unirea noastră spirituală cu El, lucru care, de asemenea, ne conectează la toate celelalte beneficii pe care le avem în El. Noi avem toate binecuvântările spirituale în Hristos. Atunci când privim la mântuire ca la un singur pachet, pur și simplu nu putem să ne folosim de un singur beneficiu, în detrimentul celorlalte. În consecință, nu putem să luptăm împotriva legalismului folosindu-ne de trăirea ușuratică. Dimpotrivă, ne vom lupta atât împotriva legalismului cât și împotriva trăirii ușuratice.

STUDIAZĂ SFINȚIREA!

Sunt recunoscător pentru întrebarea pusă de acea soră, pentru că ea m-a provocat să studiez sfințirea. Oricâte lucruri am înțeles cu privire la acest adevăr, există încă multele pe care avem nevoie să le pricepem – și infinit mai multe pe care trebuie să le experimentăm. Dar atunci când avem chiar și o paradigmă simplă în predicarea noastră cu privire la sfințire, dacă ea este biblică, ne va ajuta să ne conducem bisericile mai profund în Hristos și, astfel, mai profund în sfințenie.

Există astăzi în cercurile evanghelice o înclinație către înțelegerea justificării, și acest lucru este bun. Dar haideți să ne asigurăm că nu am neglijat sfințirea.

 

Acest articol a fost tradus în parteneriat cu Magna Gratia. Pentru resurse biblice asemănătoare, vizitați pagina lor de internet.

Altele etichetate ca: articles