CUM SĂ FACI DISCIPLINA BISERICII?

Ce ai crede despre un antrenor care își instruiește jucătorii, dar niciodată nu-i supune la vreun test? Sau despre un profesor de matematică ce explică lecția, dar nu corectează niciodată greșelile elevilor lui? Ori despre un doctor care vorbește despre sănătate, dar care ignoră cancerul din pacienții lui?

Probabil că ai spune că toți aceștia își fac treaba doar pe jumătate. Antrenamentul atleților necesită instruire și efort. Educația presupune explicare și corectare. Medicina presupune încurajarea sănătății și lupta împotriva bolilor. Corect?

Bine, acum ce ai crede despre o biserică unde se predică și se ucenicizează, dar unde nu se practică disciplina bisericii? Are vreo logică? Presupun că o astfel de atitudine sună logic pentru multe biserici, pentru că toate bisericile predică ceva și practică o oarecare formă de ucenicizare, dar foarte puține mai practică disciplina bisericii. Problema constă în faptul că facerea de ucenici, în lipsa disciplinei, este la fel de logică pe cât este atitudinea unui doctor care ignoră tumorile din trupurile pacienților lor.

Înțeleg reținerea unora cu privire la practica disciplinei bisericii. Aceasta este o chestiune dificilă dintr-o mulțime de motive. Totuși, această reținere de a practica disciplina bisericii, o reținere pe care cel mai probabil mulți dintre noi o simt, poate sugera faptul că ne credem mai înțelepți și mai iubitori decât Dumnezeu. La urma urmei, Dumnezeu „pedepsește pe cine-l iubește, și bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primește” (Evrei 12:6). Știm noi oare mai bine decât Dumnezeu?

Dumnezeu îi disciplinează pe copiii Lui spre binele vieților lor, spre creșterea și sănătatea lor spirituală: „Dumnezeu ne pedepsește pentru binele nostru, ca să ne facă părtași sfințeniei Lui” (Evrei 12:10). Da, ea este dureroasă, dar aduce rezultate benefice: „Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, și nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin școala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii” (Evrei 12:11). Un belșug de neprihănire și pace! Iată o imagine frumoasă.

În ultimă instanță, disciplina bisericii conduce la creșterea acesteia, la fel cum altoirea unui trandafir produce mai mulți trandafiri. Exprimată într-un alt fel, disciplina bisericii este un aspect al ucenicizării creștine. De altfel, ambele cuvinte sunt preluate din domeniul educației, care implică învățarea și corecția. Deloc surprinzător, există o practică veche de secole care este denumită prin expresiile „disciplina formativă” și „disciplina colectivă”.

În acest articol, scopul meu este să introduc cititorul în elementele de bază ale disciplinei corective a bisericii – acele „ce”, „când”, „cum” și, în câteva cuvinte, „de ce” ale disciplinei bisericii.

CE ESTE DISCIPLINA BISERICII?

Ce este disciplina corectivă a bisericii? Disciplina bisericii este procesul de corectare a păcatului în viața congregației și a membrilor acesteia. Acest lucru poate însemna corectarea păcatului printr-un cuvânt de mustrare, adresat personal. Poate însemna corectarea păcatului prin îndepărtarea formală a unei anumite persoane din calitatea de membru. Disciplina bisericii poate fi făcută într-o mulțime de modalități, dar obiectivul este întotdeauna acela de a corecta încălcarea poruncilor lui Dumnezeu de către copiii Lui.

Nu retributivă, ci profetică, anticipativă și cu scop de remediere

Această corectare a păcatului nu este acțiune retributivă; ea nu pune în aplicare, în ea însăși, dreptatea lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ea are caracter de remediu, profetic și proleptic. Prin caracterul de remediu, mă refer la faptul că ea are ca scop ajutarea acelui creștin și a congregației să crească în evlavie – în asemănarea cu Dumnezeu. Dacă un membru al bisericii s-a dedat la bârfă sau batjocuri, un alt membru ar trebui să corecteze păcatul, așa încât bârfitorul să se oprească din practica lui și, în loc, să folosească vorbe de dragoste. Dumnezeu nu folosește cuvintele Lui pentru a face rău și, de aceea, copiii Lui ar trebui să Îl imite.

Prin a spune că disciplina bisericii este profetică, mă refer la faptul că ea strălucește lumina adevărului lui Dumnezeu în fața erorii și a păcatului. Ea dă pe față cancerul din viața unui individ sau a unui trup local, așa încât acesta să fie extirpat. De exemplu, bârfei îi place să poarte masca „preocupării evlavioase”. Bârfitorul ar putea să creadă că acele cuvinte pe care le folosește sunt rezonabile, ba chiar expresia grijii lui față de persoana pe care o bârfește. Totuși, disciplina bisericii scoate la iveală păcatul așa cum este el. Ea scoate la lumină păcatul înaintea păcătosului și a oricărei alte persoane care este implicată, așa încât toți să învețe și să tragă foloase.

Prin a spune că disciplina bisericii este anticipativă, mă refer la faptul că ea este o imagine în miniatură, din prezent, a judecății viitoare, așa încât constituie avertismentul unei judecăți mai mari, care va avea loc în viitor (ex. 1 Corinteni 5:5). Un astfel de avertisment este nul atâta vreme cât nu este îmbibat cu har. Să presupunem că un profesor dă note exagerate la teste unor elevi, de-a lungul semestrului, de teama ca nu cumva să-i descurajeze, însă tot ceea ce produce este eșecul acestora la sfârșitul semestrului. Acest gest n-ar avea niciun pic de har în el! În același fel, disciplina bisericii este o modalitate iubitoare de a-i spune unui individ prins în păcat: „fii atent, o pedeapsă mai mare va veni asupra ta dacă vei continua pe această cale. Te rog, întoarce-te acum.”

Nu trebuie să ne surprindă faptul că oamenilor nu le place disciplina. Ea este dificilă. Dar cât de plin de îndurare este Dumnezeu când îi avertizează pe copiii Lui de judecata mare care vine, prin comparație cu măruntele acte de disciplină administrate de El acum!

Fundamente biblice și teologice

În spatele disciplinei bisericii se găsește unul dintre proiectele grandioase ale istoriei răscumpărării – proiectul restaurării poporului decăzut al lui Dumnezeu în acea stare în care acesta să reflecte din nou chipul lui Dumnezeu, manifestând stăpânirea Lui binevoitoare și aducătoare de viață în creație (Geneza. 1:26-28; 3:1-6).

Adam și Eva fuseseră chemați să reflecte chipul lui Dumnezeu. La fel și poporul Israel. Totuși, Adam și Eva au ratat să ilustreze stăpânirea lui Dumnezeu, fiind împinși să se răzvrătească de dorința de a stăpâni după regulile lor, ceea ce a condus la exilul lor din grădina Edenului, locul prezenței lui Dumnezeu. Același eșec al poporului Israel de a păzi Legea lui Dumnezeu și de a reflecta caracterul lui Dumnezeu înaintea popoarelor a condus la un alt exil.

Fiind făpturi create după chipul lui Dumnezeu, acțiunile noastre vorbesc în mod intrinsec despre El, ca niște oglinzi care reprezintă obiectul înaintea cărora se află. Problema este că omenirea decăzută distorsionează chipul lui Dumnezeu, asemenea oglinzilor care amăgesc. De exemplu, întrucât omenirea decăzută spune minciuni, lumea a concluzionat că nici cuvintele lui Dumnezeu nu mai pot fi crezute. De aceea, spune lumea aceasta, și Dumnezeu trebuie să fie un mincinos. Așa cum este creatura, așa trebuie să fie și Creatorul ei.

Din fericire, un Fiu al lui Adam, un Fiu al lui Israel, a păzit într-un mod perfect Legea lui Dumnezeu, același singurul Fiu pe care Pavel avea să-L descrie ca fiind „chipul Dumnezeului celui nevăzut” (Coloseni 1:15). Iar cei care sunt uniți cu acest singur Fiu sunt chemați să poarte același „chip”, lucru pe care noi învățăm să îl facem prin viața bisericii, fiind „schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă” (v. 2 Corinteni 3:18; Romani 8:29; 1 Corinteni 15:49; Coloseni 3:9-10).

Bisericile locale ar trebui să fie acele locuri de pe pământ unde popoarele să meargă pentru a găsi oameni care Îl ilustrează din ce în ce mai mult pe Dumnezeu, în onestitate și adevăr. Atunci când lumea vede sfințenia, dragostea și unitatea bisericilor locale, aceasta va ști mai bine cum este Dumnezeu și Îl va lăuda (ex. Matei 5:14-16; Ioan 13:34-35; 1 Petru 2:12). De aceea, disciplina bisericii reprezintă răspunsul acesteia când, prin a fi neascultător de El, unul dintre membrii ei eșuează să reprezinte sfințenia, dragostea sau unitatea lui Dumnezeu . Este o încercare de a corecta imaginile false care apar în viața trupului lui Hristos, aproape la fel ca atunci când încercăm să ștergem petele de murdărie dintr-o oglindă.

Texte specifice

În Matei 16:16-19 și 18:15-20, Domnul Isus le dă bisericilor locale autoritatea de a-i disciplina pe membrii lor. Puterea cheilor pentru legare și dezlegare pe pământ, menționată prima dată în Matei 16:18, este înmânată bisericii locale în Matei 18:15-20, text pe care îl vom analiza cu atenție în cele ce urmează.

Pavel descrie procesul disciplinei bisericii în câteva pasaje, precum 1 Corinteni 5, 2 Corinteni 2:6, Galateni 6:1, Efeseni 5:11, 1 Tesaloniceni 5:14, 2 Tesaloniceni 3:6-15, 1 Timotei 5:19-20, 2 Timotei 3:5 și Tit 3:9-11.

În 2 Ioan 10, acesta se referă la un fel de disciplină. Iuda pare să aibă în minte acest lucru în Iuda 22 și 23. Ar putea fi menționate mai multe exemple. În definitiv, disciplina bisericii este ceea ce Domnul Isus și autorii biblici au avut în vedere oridecâteori aceștia le vorbesc celor ce îi ascultă pentru a corecta păcatul din viața lor colectivă.

CÂND AR TREBUI SĂ PRACTICĂM DISCIPLINA?

Când ar trebui să practice o biserică disciplina? Răspunsul scurt este următorul: când cineva păcătuiește. Totuși, răspunsul poate să fie diferit dacă discutăm despre disciplina informală sau formală a bisericii, ca să folosim distincția lui Jay Adams cu privire la confruntările private și confruntările colective, făcute de biserică.

Orice păcat, serios sau nu, ar putea să necesite o mustrare în privat, între doi frați sau două surori în credință. Prin asta nu vreau să spun că ar trebui ca fiecare păcat pe care îl comite un membru al bisericii să fie mustrat. Nu, ci vreau să spun doar că orice păcat, indiferent cât de mic, ar putea intra, teoretic, în sfera în care doi creștini ar putea să se corecteze în dragoste, cu prudență și în spațiul personal.

Atunci când ne îndreptăm atenția către chestiunea acelor păcate care necesită disciplina formală sau corectivă a bisericii, spre corectare, trebuie să analizăm lucrurile cu mult mai multă grijă.

Liste biblice

Unele dintre sistemele teologice mai vechi prezintă liste legate de circumstanțe potrivite pentru a aplica disciplina formală a bisericii. De exemplu, predicatorul congregaționalist John Angell James spunea că există cinci categorii de păcate care ar trebui supuse disciplinei: (i) toate viciile și imoralitățile scandaloase (ex. 1 Corinteni 5:11-13); (ii) lepădarea de doctrina creștină (ex. Galateni 1:8; 2 Timotei 2:17-21; 1 Timotei 6:35; 2 Ioan 10 f.); (iii) stârnirea dezbinărilor (Tit 3:20); eșecul de a acoperi nevoile rudelor, atunci când acestea suferă (ex. 1 Timotei 5:8) și (iv) conflictele nerezolvate (ex. Matei 18:7).[1]

Aceste tipuri de liste biblice pot fi de ajutor, dar numai până la un punct. Observați că fiecare dintre păcatele descrise mai sus sunt deopotrivă serioase și au o manifestare exterioară. Ele nu sunt doar păcate interioare, ale inimii, ci pot fi văzute cu ochii și auzite cu urechile. În manifestarea lor exterioară, acestea pot să amăgească lumea și pe celelalte oi cu privire la caracterul autentic al creștinismului.

Totuși, ceea ce astfel de liste ratează să facă este să includă multitudinea vastă de păcate pe care Scriptura nu le tratează niciodată, cum ar fi avortul. În plus, textele legate de disciplina bisericii pot să menționeze un singur păcat specific, așa cum este cazul în 1 Corinteni 5, care discută păcatul incestului. Dar e evident că Pavel nu a dorit ca bisericile să disciplineze doar acel păcat. Cum ar trebui să extrapoleze bisericile practica disciplinei, plecând de la astfel de exemple și să aplice disciplina la alte păcate?

Exterior, serios și fără pocăință

O modalitate de a prezenta sumar datele biblice constă din a spune că disciplina formală a bisericii este necesară în situații în care avem de-a face cu păcate exterioare, serioase, și față de care nu există pocăință. Un păcat trebuie să aibă o manifestare exterioară. El trebuie să fie ceva ce putem vedea cu ochii și auzi cu urechile. Bisericile n-ar trebui să ridice imediat cartonașul roșu al excluderii de fiecare dată când suspectează că în inima vreunui membru și-a făcut loc lăcomia sau mândria. Nu înseamnă asta că păcatele inimii nu ar fi grave. Totuși, doar Domnul cunoaște inima cuiva, lucru pe care noi nu îl putem ști și, pe deasupra, problemele reale ale inimii vor ajunge în final să iasă cumva la suprafață (1 Samuel 16:7; Matei 7:17 f.; Marcu 7:21).

În al doilea rând, un păcat trebuie să fie serios. De exemplu, aș putea observa cum un frate exagerează detaliile unei întâmplări și apoi să-l confrunt într-o discuție privată. Dar chiar dacă el neagă acest lucru, probabil că nu-l voi aduce înaintea bisericii. De ce nu? În primul rând, lucruri precum păcatul exagerării anumitor întâmplări sunt înrădăcinate în păcate mult mai importante și nevăzute, precum idolatria și justificarea de sine. Acestea sunt păcate în legătură cu care aș vrea să petrec timp personal, ca să le discut cu acea persoană. În al doilea rând, a umbla după orice păcat minor în viața bisericii probabil că va induce o atitudine de paranoia și va împinge congregația către legalism. În al treilea rând, în viața unei congregații trebuie să existe în mod clar loc pentru dragostea care „acoperă o mulțime de păcate” (1 Petru 4:8). Nu orice păcat trebuie disciplinat. Din fericire, Dumnezeu n-a procedat așa cu noi.

În final, disciplina formală a bisericii constituie modalitatea potrivită de a acționa atunci când nu există pocăință față de acel păcat. Persoana implicată într-un păcat serios a fost confruntată cu poruncile lui Dumnezeu din Scriptură, într-un cadru privat, dar acel om refuză să renunțe la păcat. Conform tuturor aparențelor, el prețuiește păcatul mai mult decât Îl iubește pe Domnul Isus. Ar putea exista o excepție de la această regulă, pe care o vom vedea imediat.

Toți acești trei factori au fost implicați în prima experiență pe care am trăit-o în ce privește disciplina corectivă a bisericii. Persoana în cauză s-a întâmplat să fie un bun prieten și chiar partener. Totuși, nici eu și nici biserica nu fusesem conștienți de faptul că el era implicat într-un stil de viață cu păcate sexuale, cel puțin până în ziua când el mi s-a destăinuit, după un prânz. L-am întrebat imediat dacă știa ceea ce Biblia spune despre o astfel de viață, ca a lui. Totuși, el spunea că are pace cu Dumnezeu. L-am îndemnat imediat să se pocăiască. În final, și alții au făcut același lucru. Răspunsul lui la toate îndemnurile noastre a fost același: „Dumnezeu nu mă mustră cu privire la asta”. După mai multe luni de astfel de discuții, biserica l-a îndepărtat oficial din părtășia ei. Păcatul lui era serios, îi lipsea pocăința și avea în mod clar o manifestare exterioară. El i-ar fi amăgit atât pe cei din interiorul bisericii, cât și pe cei din exterior cu privire la ce înseamnă să fii creștin. Biserica a alocat mai multe luni încercând să îl îndemne pe acest om să se pocăiască. L-am iubit. Ne-am dorit sincer ca el să se întoarcă de la păcatul lui și să cunoască faptul că Domnul Isus este mai de preț decât orice îi oferă această lume. Totuși, ne-a fost clar de la un anumit moment că el n-avea nicio intenție de a se întoarce. Era împietrit. Atunci când i s-a oferit să aleagă între păcatul lui și Cuvântul lui Dumnezeu, el a ales păcatul. De aceea, biserica a trebuit să acționeze în mod oficial.

CUM AR TREBUI SĂ PRACTICĂM DISCIPLINA?

Cum ar trebui să practice o biserică disciplina? Domnul Isus să ne oferă o schiță de bază în Matei 18:15-17. El le spune ucenicilor Lui:

„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l între tine și el singur. Dacă te ascultă, ai câștigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inși, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; și, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân și ca un vameș”.

Observați aici că ofensa începe între doi frați, iar răspunsul nu trece de aria respectivă decât dacă este necesar pentru a produce reconcilierea. Domnul Isus descrie procesul în patru etape.

Patru etape de bază

1. Dacă un păcat și o problemă cauzată de acesta pot fi rezolvate între doi oameni prin discuții între ei, atunci cazul este încheiat.
2. Dacă nu poate fi rezolvat astfel, atunci fratele împotriva căruia s-a păcătuit ar trebui să aducă doi sau trei martori, „pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori” (Matei 18:16). Isus preia această expresie din Deuteronom 19, care, în context, are rolul de a proteja oamenii împotriva acuzațiilor mincinoase. În fapt, Deuteronom cheamă la o „investigare detaliată” oridecâteori există vreo îndoială cu privire la vreo infracțiune (Deuteronom 19:18). Eu înțeleg că Domnul Isus, la rândul Lui, vrea să spună că cei credincioși ar trebui să fie preocupați de adevăr și dreptate, dar că acest lucru necesită atenție. Cei doi sau trei martori trebuie să fie capabili să confirme faptul că, cu adevărat, avem de-a face cu un păcat serios, exterior și că cel ce a păcătuit nu manifestă pocăință. Din fericire, implicarea altor oameni fie îl va determina pe păcătos să-și vină în fire, fie îl va ajuta pe cel rănit să vadă că n-ar trebui să se simtă atât de ofensat. Atât această etapă, cât și cea anterioară, ar putea să se petreacă de-a lungul mai multor întâlniri, lucru stabilit în funcție de prudența manifestată de părțile implicate.
3. Dacă intervenția celor doi sau trei martori nu conduce la o soluție, partea ofensată este apoi instruită să aducă această cauză înaintea bisericii (Matei 18:17a). În congregația mea, acest lucru este făcut în general prin prezbiteri, întrucât Domnul a dat prezbiterilor bisericii slujba de a supraveghea toate treburile acesteia (1 Timotei 5:17; Evrei 13:17; 1 Petru 5:2). Prezbiterii bisericii anunță de regulă numele acelei persoane care este învinuită de păcat exterior, serios și față de care nu există pocăință. Aceștia fac o descriere scurtă a păcatului, o descriere formulată așa încât să nu-i facă pe alții să se poticnească sau să nu aducă vreo ofensă nedorită membrilor familiei. Apoi, de regulă, vor acorda adunării minimum două luni pentru a-l căuta pe păcătos și a-l chema la pocăință.
4. Etapa finală a disciplinei bisericii constituie excluderea din părtășie sau din calitatea de membru al bisericii, lucru care, în esență, înseamnă excluderea de la Masa Domnului: „dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân și ca un vameș” (Matei 18:17b). Acest om trebuie tratat asemenea unui necredincios, un om care nu face parte din poporul legământului lui Dumnezeu, cineva care nu este părtaș legământului lui Hristos și simbolului acestuia, chiar dacă probabil acea persoană va fi încurajată să continue să participe la serviciile bisericii, după cum puteți vedea în discuția de mai jos. Congregația noastră apelează la această acțiune odată ce au expirat cele două luni și persoana a refuzat să renunțe la păcat. Evident, două luni este o cifră pur arbitrară. Această perioadă reprezintă doar un interval de timp care corespunde cu frecvența adunărilor generale regulate ale bisericii noastre. În orice situație, biserica ar putea considera necesar fie să grăbească procesul excomunicării, după caz, fie să îl încetinească.

De ce să încetinești sau să accelerezi procesul de disciplinare?

Uneori, procesul de disciplină ar trebui să se desfășoare lent. De exemplu, poate fi cazul unui păcătos care arată cel puțin ceva interes în a lupta împotriva păcatului său. Nu doar natura păcatului trebuie luată în considerare, ci și natura păcătosului. Ca să exprim acest lucru mai direct, diferiți păcătoși necesită strategii diferite. Așa cum ne învăța Pavel: „să mustrați pe cei ce trăiesc în neorânduială; să îmbărbătați pe cei deznădăjduiți; să sprijiniți pe cei slabi, să fiți răbdători cu toți” (1 Tesaloniceni 5:14). Uneori, poate să nu fie evident imediat faptul că oamenii sunt indiferenți sau nepăsători față de păcatul lor, sau pur și simplu sunt niște oameni slabi.

Îmi amintesc că lucram cu un frate implicat într-un soi de dependență și, pentru o vreme, nu eram sigur dacă nu cumva el își aducea pur și simplu scuze pentru căderile sale morale, sau dacă sufletul lui era doar slab și malformat de ani îndelungi de păcat, lucru care făcea ca oprirea lui din practicarea păcatului să fie mult mai dificilă. Răspunsul față de acest fel de întrebări ar trebui să afecteze viteza cu care se desfășoară procesul de disciplină.

Alteori, procesul de disciplinare trebuie accelerat, lucru care poate însemna că se poate trece peste una sau două dintre etapele descrise de către Domnul Isus în Matei 18. Există două cazuri biblice clare în favoarea accelerării procesului de disciplină, și anume: (i) dezbinarea în biserică și (ii) lucrurile scandaloase din punct de vedere public, cum ar fi păcatul care Îl reprezintă greșit pe Hristos în comunitatea de dincolo de biserică. În ceea ce privește prima categorie, Pavel spune: „După întâia și a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări” (Tit 3:10). Nu este cu totul clar la ce fel de proces se gândea Pavel aici. Totuși, cuvintele lui sugerează faptul că biserica ar fi trebuit să răspundă rapid și decisiv în fața celor ce provocau dezbinări, pentru ca astfel să protejeze trupul.

Un proces și mai rapid este prezentat în 1 Corinteni 5, în care Pavel cheamă biserica la îndepărtarea imediată a acelui individ care era cunoscut pentru implicarea într-un păcat scandalos din punct de vedere public, un păcat pe care chiar și comunitatea necreștină îl dezaproba. În fapt, Pavel nici măcar nu-i mai spune bisericii să-l avertizeze pe acel om pentru ca el să poată fi adus la pocăință. El le spune pur și simplu „ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei” (v. 5a).

De ce să trecem peste chestiunea pocăinței și să nu-i dăm omului o a doua șansă? Aici nu se pune problema ca Pavel să nu fi fost interesat de pocăință sau de a doua șansă. Dimpotrivă, el spune bisericii să-l îndepărteze pe acel om, așa încât „duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus” (v. 5b). Evident, Pavel se arată deschis față de eventualitatea ca, în final, acel om să se întoarcă în biserică, dacă se va dovedi cu adevărat pocăit (v. 2 Corinteni 2:5-8). Dar esența este că păcatul lui este cunoscut public, iar acest lucru constituie o afirmație publică cu privire la Hristos. De aceea, biserica trebuie să răspundă înaintea lumii cu o afirmație la fel de publică: „Așa ceva este inacceptabil! Creștinii nu fac asta!”

Spunând asta, merită să observăm în 1 Corinteni 5 că n-a existat nicio umbră de îndoială cu privire la faptul că omul acesta era implicat sau nu în păcat. Aceasta era o realitate incontestabilă. Totuși, dacă există cel mai mic semn de întrebare cu privire la realitatea păcatului, chiar dacă ar fi vorba despre un păcat scandalos, biserica ar trebui să facă o pauză suficient de lungă pentru a face o analiză detaliată, așa cum solicită Domnul Isus în Matei 18. De exemplu, o biserică n-ar trebui să-și dorească să disciplineze pe cineva pentru evaziune fiscală (un păcat scandalos, public), dacă acuzația se bazează pe zvonuri, pentru ca la câteva luni după aceea, tribunalele seculare să dea verdictul că acel om nu este acuzat de așa ceva, pentru că nu există suficiente dovezi.

Care sunt, așadar, cele două considerații care ar putea determina o biserică să accelereze procesul de disciplină? Biserica ar putea considera înțelept să treacă mai repede la acest proces când (i) există o amenințare imediată la adresa unității trupului bisericii sau (ii) când există un păcat care ar putea aduce o daună deosebită Numelui lui Hristos în comunitate. Nu există nicio formulă precisă pentru a stabili când se trece linia de demarcație în acest sens, iar biserica ar face bine să aibă un grup de prezbiteri evlavioși care să primească slujba de a rezolva astfel de chestiuni dificile.

Participarea la serviciile bisericii și restaurarea

Membrii bisericii se întreabă adesea dacă o persoană care a fost exclusă din calitatea de membru și de la Cina Domnului ar putea să continue să se alăture întâlnirilor săptămânale ale bisericii. De asemenea, ei se mai întreabă cum ar trebui să interacționeze cu persoana disciplinată de-a lungul săptămânii. Noul Testament tratează această chestiune într-o mulțime de versete (1 Corinteni 5:9, 11; 2 Tesaloniceni 3:6, 14-15; 2 Timotei 3:5; Tit 3:10; 2 Ioan 10), iar diferite circumstanțe specifice pot să conducă la răspunsuri diferite. Totuși, învățătura pe care prezbiterii bisericii o dau în congregația mea în general ajunge la una dintre următoarele două concluzii:

• Cu excepția situațiilor în care prezența părții nepocăite reprezintă o amenințare fizică la adresa congregației, biserica ar trebui să fie deschisă la a primi acea persoană ca să participe la serviciile săptămânale ale bisericii. Nu există vreun loc mai bun pentru acea persoană decât să vină să stea sub predicarea Cuvântului lui Dumnezeu.
• Chiar dacă membrii familiei celui disciplinat ar trebui în mod cert să continue să-și împlinească obligațiile biblice ale vieții de familie (ex. Efeseni 6:1-3; 1 Timotei 5:8; 1 Petru 3:1-2), relațiile dintre membrii bisericii și cel disciplinat ar trebui să fie marcate de o schimbare evidentă. Interacțiunile n-ar trebui să fie caracterizate de banalitate sau prietenie, ci să fie conversații deliberate pe tema pocăinței.

Restaurarea în părtășia bisericii are loc atunci când există semnele adevăratei pocăințe. Felul în care trebuie să se manifeste adevărata pocăință depinde de natura păcatului. Uneori, pocăința este o chestiune de alb și negru, ca în cazul unui bărbat care și-a abandonat soția. Pentru el, pocăința înseamnă pur și simplu să se întoarcă la ea. Alteori, pocăința nu înseamnă să biruiască complet și final un păcat, ci demonstrarea unei străduințe noi în lupta împotriva păcatului, ca în cazul unei persoane prinsă într-o adicție.

În mod clar, chestiunea pocăinței adevărate este una dificilă, care necesită multă înțelepciune. Prudența trebuie echilibrată de compasiune. Uneori trebuie să treacă timp pentru ca pocăința să poată fi demonstrată prin roadele ei, și totuși nu prea mult timp (v. 2 Corinteni 2:5-8). Odată ce o biserică decide să restaureze o persoană, care s-a pocăit, în părtășia bisericii și la Cina Domnului, n-ar trebui să se mai discute de vreo perioadă de probă sau de vreo calitate de membru dintr-o categorie inferioară. Mai degrabă biserica ar trebui să își pronunțe public iertarea (Ioan 20:23), să-și afirme dragostea pentru cel ce s-a pocăit (2 Corinteni 2:8) și să celebreze acest lucru (Luca 15:24).

DE CE AR TREBUI SĂ PRACTICĂM DISCIPLINA?

Atunci când o biserică începe să ia în considerare practicarea disciplinei, foarte adesea se va vedea confruntată cu situații din viața reală care sunt complexe și care nu au vreun corespondent în Scriptură de tip „studiu de caz”, care să o ajute să treacă propriul caz prin sitele exemplului biblic și a diferitelor circumstanțe. Nu întotdeauna va fi clar dacă este necesară disciplina formală a bisericii, cât timp ar trebui să fie alocat procesului de disciplină, ori dacă partea vinovată a manifestat cu adevărat pocăința sau nu, și așa mai departe.

Atunci când congregația și liderii ei trec prin aceste situații complexe, trebuie să-și amintească faptul că biserica este chemată, mai presus de orice, să ocrotească, prin viața ei, Numele și gloria lui Hristos. În esență, disciplina bisericii are de-a face cu reputația lui Hristos și cu continuitatea bisericii de a afirma mărturia verbală de credință a cuiva, persoană care, prin viața ei, Îl portretizează complet greșit pe Hristos. Păcatele și circumstanțele păcatului vor fi foarte diferite de la o situație la alta, dar această singură întrebare trebuie să se afle întotdeauna pe primul loc în gândurile bisericilor noastre: „Cum vor reflecta dragostea sfântă a lui Hristos păcatul acestui om și răspunsul nostru față de el?”

La urma urmei, să-ți pese de reputația lui Hristos înseamnă să-ți pese de binele de creștinilor. Atunci când bisericile ratează să practice disciplina, ele încep să se asemene cu lumea. Ele sunt asemenea sării care și-a pierdut gustul, și care nu mai este bună decât să fie călcată în picioare (Matei 5:13). Ele nu mai sunt o mărturie înaintea unei lumi pierdută în întuneric.

De asemenea, să-ți pese de reputația lui Hristos înseamnă să-ți pese de membrii bisericii. Creștinii ar trebui să-și dorească să se asemene cu Domnul Isus, iar disciplina bisericii ajută la clarificarea aceste imagini a sfințeniei Lui. Membrii își reamintesc că trebuie să se preocupe tot mai mult de viețile lor, în vederea sfințirii, oridecâteori are loc un act de disciplină oficială a bisericii. Congregaționalistul James însumează acest lucru foarte bine: „Avantajele disciplinei sunt evidente. Ea îi recâștigă pe cei alunecați în lume, îi detectează pe ipocriți, răspândește o uimire salutară în biserică, adaugă o încurajare în plus în vederea vegherii și a rugăciunii, dovedește dincolo de orice îndoială realitatea și consecințele fragilității omenești și, peste toate acestea, mărturisește public opoziția ei față de nelegiuire.”[2]

În final, să-ți pese de reputația lui Hristos înseamnă să-ți pese de acea persoană care este prinsă în păcat. În 1 Corinteni 5, Pavel știa că cea mai iubitoare modalitate de acțiune era aceea de a-l exclude pe păcătos din congregație „ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus” (1 Corinteni 5:5).

De ce ar trebui să practice o biserică disciplina? Spre binele acelui individ, spre binele de creștinilor, spre binele bisericii și spre gloria lui Hristos[3]. Atunci când păstrăm aceste obiective de bază clare în mințile noastre, vom fi ajutați, ca biserici și prezbiteri, să trecem de la un caz dificil la altul, știind că înțelepciunea și dragostea lui Dumnezeu vor prevala chiar și atunci când înțelepciunea și dragostea noastră vor eșua.

NOTE BIBLIOGRAFICE

1. John Angell James, Church Fellowship or The Church Member’s Guide, extras din volumul XI al celei de-a zecea ediții a The Works of John Angell James, 53.
2. James, Christian Fellowship, 53.
3. v. Mark Dever, Nine Marks of a Healthy Church (Crossway, 2004), 174-78.

Acest articol a fost tradus în parteneriat cu Magna Gratia. Pentru resurse biblice asemănătoare, vizitați pagina lor de internet.