Predicare & Teologie

CONVERTIREA ȘI ISTORIA POPORULUI ISRAEL

De Thomas R. Schreiner

Thomas R. Schreiner este profesor de interpretare a Noului Testament la Southern Baptist Theological Seminary în Louisville, Kentucky și păstor cu predicarea la Clifton Baptist Church. Îl puteți găsi pe Twitter la @DrTomSchreiner.
Article
02.29.2012

Aproape orice persoană din zilele noastre subliniază faptul că ceea ce avem în Biblie este o narațiune, și pe bună dreptate. Ea a fost adesea descrisă ca narațiunea creației, căderii, răscumpărării și a împlinirii finale. Ea trece de la creație la noua creație.

Dar unde se potrivește convertirea în această narațiune? Ea aparține acelei componente care implică răscumpărarea.

Evident, nu convertirea este tema centrală a narațiunii – ceea ce este central este scopul pentru care oamenii sunt convertiți, și pentru care ei au fost și creați. Așa cum spune Mărturisirea de la Westminster, noi am fost creați „să-L glorificăm pe Dumnezeu și să ne bucurăm veșnic de El”. Există o lume nouă care va să vină, și acolo noi vom domni cu Hristos pe vecie și Îi vom vedea fața (Apocalipsa 22:4).

În același timp, convertirea este un element fundamental al acestei narațiuni, întrucât fără ea noi nu vom fi parte din noua creație a lui Dumnezeu. Narațiunea biblică arată destul de clar faptul că Îl vom lăuda veșnic pe Dumnezeu în cetatea cerească deoarece ne-a răscumpărat, ne-a salvat din stăpânirea întunericului și ne-a inclus în Împărăția Fiului Său preaiubit. Noi nu vom uita niciodată lucrarea hotărâtă și mântuitoare a lui Dumnezeu, săvârșită în viețile noastre prin crucea lui Hristos și prin învierea Lui. Acestea vor fi întotdeauna elementul central al laudelor noastre.

Întrucât istoria poporului Israel ocupă vasta majoritate a narațiunii biblice, aș vrea să ofer o scurtă schiță care demonstrează de ce convertirea este un element fundamental al narațiunii.

CONVERTIREA ȘI ISTORIA ISRAELULUI

Istoria poporului Israel începe în realitate cu Adam. Adam și Eva au fost creați pentru a aduce slavă lui Dumnezeu, stăpânind în lume la porunca Lui (Geneza 1:26-28). Ei trebuiau să fie vice-regenții Lui în lumea pe care El o crease. Ei trebuiau să-și exerseze dominația sub domnia lui Dumnezeu prin a crede și a asculta de instrucțiunile Lui. Dar ei s-au răzvrătit împotriva domniei lui Dumnezeu, închinându-se la propriile ființe, în calitate de creaturi, în loc să aducă laude și mulțumiri Creatorului. Ca rezultat al neascultării lor, Adam și Eva au murit (Geneza 2:17). Ei s-au separat de Dumnezeu din momentul păcatului lor și au avut garanția morții veșnice dacă nu aveau să se pocăiască.

Ulterior păcatului lor, nevoia fundamentală a lui Adam și Eva a fost aceea de a fi convertiți. Cu greu ar fi putut să stăpânească lumea la porunca lui Dumnezeu și să ducă mai departe binecuvântările Lui peste tot pământul, dacă nu aveau o relație corectă cu El.

Totuși, Dumnezeu a promis că sămânța femeii avea să biruie șarpele și sămânța șarpelui (Geneza 3:15). Istoria timpurie a omenirii demonstrează răutatea radicală a ființelor omenești. Toți oamenii intră în lume în calitate de fii și fiice ai lui Adam (Romani 5:12-19) și sămânță a șarpelui (Matei 13:37-38; Ioan 8:44; 1 Ioan 5:19). Doar cei care experimentează harul mântuitor al lui Dumnezeu vor fi eliberați de sub stăpânirea Satanei. De exemplu, Cain a arătat de ce parte s-a situat prin a-l ucide pe neprihănitul Abel (Geneza 4:1-6).

Cât de puternice erau forțele răului? Până la Noe, pe fața pământului rămăseseră doar opt ființe neprihănite! Ființele omenești erau profund înrăite, iar Geneza 6:5 atestă cât de adânc pătrunsese păcatul în ființa omenească. Sămânța șarpelui ajunsese să cuprindă întreaga lume, dar Dumnezeu Și-a arătat sfințenia și domnia prin a-i distruge pe păcătoși cu un potop. Apoi avem de-a face cu un nou început, dar cu greu am putea spune că situația s-a îmbunătățit cu ceva, întrucât inimile oamenilor nu fuseseră schimbate (Geneza 8:21). Circumstanța evenimentelor de la turnul Babel (Geneza 11:1-9) arată că noua creație nu fusese instituită cu acel prilej. Lumea nu era dominată de ființe omenești care să Îl iubească pe Domnul. Noua creație nu putea să vină fără o inimă nouă.

Răspândirea oamenilor și judecata făcută la Babel a fost urmată de chemarea lui Avraam (Geneza 12:1-3). Încă odată, vedem un om într-o lume rea. Dar acest singur om a fost chemat de Dumnezeu și a primit promisiunea binecuvântării. Canaanul avea să fie, dacă este să ne exprimăm așa, noul Eden, iar Avraam a fost, în anumite privințe, un Adam. Copiii lui Avraam aveau să fie copiii lui Dumnezeu, iar binecuvântarea dată lui Avraam avea în final să se răspândească peste întreaga lume. Ființele omenești aveau să stăpânească sub domnia lui Dumnezeu, întocmai cum fuseseră chemați să facă Adam și Eva.

Ceea ce este remarcabil aici este cât de mult timp ia narațiunii ca să se deschidă progresiv. Promisiunile n-au fost împlinite vreme de aproape 2000 de ani! Cartea Geneza se concentrează pe nașterea copiilor lui Avraam, Isaac și Iacov. Acești bărbați nu au moștenit țara Canaanului și cu siguranță că n-au văzut binecuvântarea răspândindu-se în întreaga lume.

Narațiunea avansează de la Exod până la Deuteronom, relatând eliberarea Israelului din robia egipteană (Exod 1:15). Dumnezeu avea acum să împlinească promisiunea multor copii — populația Israelului exploda. Domnul îi eliberase din Egipt pentru a-i aduce într-un fel nou de Eden, țara Canaanului. În această țară, stăpânirea împărătească a lui Dumnezeu peste poporul Său avea să fie exprimată mai clar, iar națiunile trebuiau să vadă neprihănirea, pacea și prosperitatea unui popor care trăia sub stăpânirea lui Dumnezeu. Dar generația care a părăsit Egiptul n-a ajuns niciodată în această țară (Numeri 14:20-38). Ei au refuzat să-și pună credința în promisiunea lui Dumnezeu, chiar și după ce au văzut marea eliberare din Egipt și toate minunile și semnele lui Dumnezeu. Majoritatea celor din poporul Israel care au fost eliberați din Egipt au fost încăpățânați și răzvrătiți, și nu L-au cunoscut cu adevărat pe Domnul (cf. 1 Corinteni 10:1-12; Evrei 3:7-4:11). Inimile lor aveau nevoie să fie circumcise – adică convertite – așa încât să-L iubească pe Domnul și să se teamă de El (Deuteronom 30:6), alipindu-se de El ca Dumnezeu al lor și umblând în toate căile Lui.

Copiii care s-au născut după generația din pustie au avut succes acolo unde generația anterioară a eșuat. Iosua și Israel au crezut în Domnul și L-au ascultat, moștenind țara Canaanului promisă lui Avraam (Iosua 21:45; 23:14). Acum, Israelul era liniștit să trăiască în noul lui Eden și era chemat să arate frumusețea și gloria trăirii sub stăpânirea lui Iahve. Dar a existat totuși un vierme în miezul mărului. Ascultarea Israelului față de Domnul a fost de scurtă durată. Conform cărții Judecători, Israelul n-a reușit să devină o binecuvântare pentru celelalte națiuni, ci dimpotrivă, le-a imitat în rău. Ei s-au dedat căilor păgâne. Domnul a continuat să-Și elibereze poporul atunci când ei s-au pocăit, și totuși inimile lor au rămas neschimbate, căci israeliții au continuat să se întoarcă la păcatele lor.

Ce ar fi trebuit să facă Israelul? Trecuseră aproape 1000 de ani de la promisiunea făcută lui Avraam. Israelul avea acum o populație numeroasă și trăia în țara promisă, dar promisiunile binecuvântării globale nu erau nici pe departe împlinite. Israelul a dorit un rege, convins că acesta îi va elibera de vrăjmașii lor, la fel cum făceau regii celorlalte națiuni (1 Samuel 8:5). Când Saul a fost numit rege, el a fost, asemenea lui Avraam, într-un anume fel, un nou Adam rânduit de Dumnezeu să conducă Israelul spre gloria lui Dumnezeu. Dar, asemenea lui Adam, Saul s-a răzvrătit împotriva Domnului și, ca urmare, a fost îndepărtat de pe tron (1 Samuel 13:13; 15:22-23). Stăpânirea Domnului peste Israel n-a fost împlinită sub domnia lui Saul. Apoi Dumnezeu l-a uns pe David ca rege și, spre deosebire de Saul, el a fost un om după inima lui Dumnezeu, conducând națiunea spre gloria lui Dumnezeu (1 Samuel 13:14). Totuși, adulterul lui David cu Bat-Șeba și uciderea lui Urie au demonstrat că nu el avea să fie agentul prin care binecuvântările lui Dumnezeu urmau să se răspândească peste întreaga lume (2 Samuel 11).

Când Solomon s-a urcat pe tron, paradisul noii creații părea să fie foarte aproape (2 Împărați 2:13-46). Pacea a caracterizat domnia lui, și a reușit să construiască un templu impunător pentru Domnul (2 Împărați 3-10). La început, Solomon a condus poporul cu înțelepciune și în frică de Domnul, dar el s-a depărtat apoi de Domnul și a căzut în idolatrie (1 Împărați 11). Drept rezultat, poporul a fost divizat în două împărății: Israel în partea de nord, și Iuda în partea de sud (1 Împărați 12). Acest lucru a fost începutul unei lungi alunecări în păcat, care a culminat cu exilul Israelului de către asirieni în anul 722 î.d.Hr. și al lui Iuda de către babilonieni în anul 586 î.d.Hr. (2 Împărați 17:6-23; 24:10-25:26). Trecuseră aproape 1500 de ani de la chemarea lui Avraam. Țara promisă, sămânța și binecuvântările date lui Avraam nu erau nici pe departe împlinite. Israelul nu mai era în țara promisă, ci în exil. În loc să fie o binecuvântare pentru toată lumea, Israelul devenise asemenea lumii.

De ce se afla Israel în exil? Care era problema? Profeții predicaseră în mod repetat că Israelul se afla în exil datorită păcatelor lor (ex. Isaia 42:24-25; 50:1; 58:1; 59:2, 12; 64:5). În Isaia, Domnul promite un nou exod și o nouă creație. Dar acest nou exod și nouă creație aveau să vină doar prin iertarea păcatelor (Isaia 43:25; 44:22), iar această iertare avea să devină realitate prin moartea Robului Domnului (Isaia 52:13-53:12).

Ieremia subliniază aceleași adevăruri. Israelul avea nevoie de o inimă circumcisă (Ieremia 4:4; 9:25). Cu alte cuvinte, ei aveau nevoie să fie regenerați și convertiți. Ieremia prorocește că un nou legământ va fi instaurat, prin care Domnul va scrie legea Lui în inimile poporului Său, făcându-i capabili să Îl asculte (Ezechiel 36:25-27). Inimile lor schimbate vor fi un rezultat al lucrării Duhului Sfânt și, drept consecință, Israel va umbla pe căile lui Dumnezeu și va păzi poruncile Lui.

Israelul s-a întors din exil în anul 536 î.d.Hr., dar marile promisiuni ale profeților nu au fost împlinite complet. Israelul s-a luptat în vremea profeților Hagai, Zaharia, Ezra, Neemia și Maleahi. Lucrarea promisă a Duhului Sfânt încă nu își făcuse apariția. Ei așteptau un Împărat. Așteptau sosirea noii creații.

FĂRĂ CONVERTIRE NU EXISTĂ BINECUVÂNTARE PENTRU ISRAEL SAU PENTRU LUMEA ÎNTREAGĂ

Istoria poporului Israel ne arată că noua creație și noul exod nu pot să aibă loc fără iertarea păcatelor și fără o inimă circumcisă. Promisiunile date lui Avraam nu se puteau realiza datorită păcatului și răzvrătirii Israelului. Istoria națiunii este marcată de neascultare repetată și de un refuz de a face voia lui Dumnezeu. Israelul avea nevoie disperată ca păcatele să îi fie iertate, iar Isaia ne arată că o astfel de iertare avea să fie realizată prin suferințele Robului din Isaia 53. De asemenea, Israelul avea nevoie de lucrarea supranaturală a Duhului Sfânt pentru a fi salvat. Avea nevoie să fie convertit. Convertirea este un lucru fundamental pentru istoria Israelului, întrucât binecuvântările promise Israelului și lumii nu pot fi vreodată ale lor în lipsa convertirii.

 

Acest articol a fost tradus în parteneriat cu Magna Gratia. Pentru resurse biblice asemănătoare, vizitați pagina lor de internet.

Altele etichetate ca: articles