Viața bisericii

UNUL DINTRE CELE MAI MURDARE CUVINTE DIN ZILELE NOASTRE: CONVERTIREA

De Brad Wheeler

Brad Wheeler este pastor senior la University Baptist Church în Fayetteville, Arkansas, SUA.
Article
03.01.2010

Recent am fost chemat la firma la care lucrez ca analist financiar pentru a face evaluarea performanțelor pe prima jumătate din an. Directorul meu regional mi s-a adresat cu toate galanteriile, vorbind despre viață și familie, moment în care am menționat în treacăt că urmează să predic în biserica locală în duminica următoare.

Ca și cum ar fi prins din zbor ideea, directorul meu a zâmbit, s-a legănat pe spate în fotoliul lui de piele și s-a lansat într-un monolog despre cât de buni consilieri financiari ar putea fi predicatorii, întrucât ei dețin o „abilitate deosebită de a manevra cuvintele și oamenii”. Predicatorii sunt „cei mai buni povestitori”, și așa mai departe.

Am notat cu tristețe părerea lui despre predicatori ca fiind „povestitori”, dar am dat din cap politicos și am apreciat în mod autentic dorința lui de a-mi vorbi cu politețe. Apoi el s-a lamentat, vorbind cu tristețe de sărmanii „predicatori” pe care îi auzise în contextul lui evreiesc. Totuși, el a continuat spunând că credea cu tărie faptul că eu mă achitam mai bine de slujba mea în „motivare a altora să fie mai buni”, întrucât „asta e, până la urmă, tot ce trebuie să faci ca predicator”.

Nedorind să pierd oportunitatea mărturisirii Evangheliei (și poate să îl fac să renunțe la ideea că predicatorii sunt niște simpli povestitori), am încercat, chiar dacă nu foarte strălucit, să fac o analogie între ceea ce eu îmi propun în predicare și obiectivele pe care le am în slujba de consilier financiar. La serviciu, eu analizez situația financiară a unei persoane, evaluez pericolele și eventualele capcane din situația sa curentă, și apoi încerc să dirijez acel client pe un drum către siguranță financiară. „Chiar dacă lucrarea de predicare poate fi asemănătoare”, am subliniat eu atunci, „eu îi ajut pe oameni să știe anumite lucruri despre Dumnezeu și despre starea lor spirituală precară, fiind separați de El, apoi îi îndrept către Vestea Bună a Evangheliei, în Isus Hristos.”

Analogia mea n-a avut efectul scontat, sau probabil că și-a atins ținta, căci directorul meu mi-a întors imediat următoarea replică: „Nu cumva tu de fapt încerci să îi convertești pe oameni?”

Aș fi putut spune, bazat pe răspunsul lui, că tocmai ce depășisem măsura și îi confirmasem cea mai mare temere: eram unul dintre acei creștini. Știi tu, felul acela de creștini care nu respectă credințele personale ale celorlalți, care se amestecă fără sensibilitate în treburile altora și care, cu aroganță, pleacă de la prezumția că ar trebui să gândești la fel ca ei, altfel e de rău.

Evident, directorul meu nu mi-a spus exact aceste lucruri, dar erau scrise toate pe fața lui. I-am spus atunci cu un zâmbet, „Sigur că da. Te surprinde asta?”

N-a știut cum să-mi răspundă, așa că, în minutele care au urmat, am încercat să-l ajut să înțeleagă faptul că Evanghelia nu țintește doar să-i facă pe oameni să se comporte mai bine în exterior, ci ca ei să fie născuți din nou în interior (Ioan 3). Un creștin este acela care se pocăiește de păcatele sale și care crede în Hristos (Marcu 1:14). Trist este faptul că ceea ce prietenul meu evreu considera atât de respingător nu consta din porunca lui Hristos ca el să se pocăiască și să creadă, ci că eu predicam altor persoane acest mesaj al convertirii.

CONVERTIREA – UN CUVÂNT MURDAR?

Care este esența acestei întâmplări? Convertirea este un cuvânt murdar. Este scandalos pentru lumea pluralistă și relativistă de astăzi să lupți cu atâta îndârjire pentru un adevăr religios. Acest cuvânt este perceput ca și cum ar duhni de mândrie, aroganță, lipsă de respect, poate chiar ură și violență.

Această percepție este susținută la unison de multe dintre elitele seculare. Vedeta de televiziune Bill Maher crede că creștinismul nu poate fi explicat decât ca o „boală neurologică”[1]. Doar cei mai needucați, neiluminați și necivilizați neanderthalieni ar putea crede și lupta pentru convertirea la credința religioasă, mai ales când vine vorba de creștinism. Pentru astfel de oameni, convertirea este în mod absolut acel lucru de care omul modern nu are nevoie.

Iar Maher pur și simplu spune ceea ce umanismul secular, ca mișcare, a susținut dintotdeauna. Ca să citez din propriul lor manifest, „teismul tradițional… ideea de mântuire… bazată pe simpla afirmare a credinței este dăunătoare, distrăgându-i pe oameni cu speranțele false ale unui rai de după această viață. Mințile rezonabile caută alte modalități de supraviețuire”[2]. Mințile rezonabile… poți auzi înverșunarea picurând din stilou.

Și evident că unii merg mai departe. Ei spun că astfel de încercări de distragere a oamenilor (adică de convertire a lor) de fapt alimentează violența. Într-o scrisoare deschisă adresată Papei Ioan Paul al II-lea, teologul hindus Swami Dayananda Saraswati a subliniat că „convertirea religioasă distruge comunitățile vechi de secole și incită la violență în cadrul acestora. Ea constituie violență și hrănește violența.”[3]

Există un sens în care agreez cu Saraswati. Convertirea forțată, făcută cu sabia – fie că este vorba despre islamul din zilele moderne, fie „creștinismul” din secolul al IX-lea, sub coordonarea lui Charlemagne – va incita la violență. Dar, evident, pentru Saraswati și pentru liderii academici liberali, nu este nimic mai violent, mai provocator și mai dezgustător decât să spui cu glas tare că „Iadul există și oamenii vor suferi conștient pentru o veșnicie, datorită păcatelor lor”. Iată cât de confuză este lumea în care trăim.

Evident, un creștin n-ar trebui să fie prea surprins atunci când lumea batjocorește mesajul lui (chiar dacă n-ar trebui să stârnim o opoziție non-necesară față de Evanghelie, și după aceea să ne lăudăm cu persecuția noastră ca și cum ar fi un titlu de onoare pentru creștini). Noi avem promisiunea că mesajul Crucii nu poate fi decât o nebunie pentru cei care pierd. Și totuși, există un simț al deranjului în anumite cercuri creștine față de teologia „convertirii”. Rușinați de moștenirea lor, acești autoproclamați creștini încearcă să croiască o cale mai respectabilă și nouă (mai bună) pe care să mergem.

De-a lungul lunilor ce au trecut, Vaticanul și Consiliul Mondial al Bisericilor – care include peste 350 de biserici protestante, ortodoxe și de alte confesiuni – a început să lucreze la un „cod comun privind convertirile religioase”. A fost solicitată chiar și contribuția liderilor musulmani.

Faptul că diferitele părți din acest grup susțin diferite evanghelii ar trebui să ridice imediat semne de întrebare. Evident, speranța lor este „să facă distincția între mărturisire și prozelitism, arătând respect față de libertatea de gândire, de conștiință și față de religia altora, făcând din aceasta principala preocupare în orice discuție dintre oamenii de diferite credințe.”[4]

Concluziile specifice și recomandările acestei comisii probabil că vor fi formulate după câțiva ani, dar există anumite lucruri care sunt foarte clare aici. De exemplu, „respectul” este prețuit mai presus de orice, chiar mai presus de adevăr. Iar modalitatea în care trebuie arătat respect altora constă din a nu face prozeliți (adică să nu cauți convertirea lor) ci doar să aduci mărturie cu privire la adevărul tău, în timp ce apreciezi adevărul celorlalți.

Pe scurt, ceea ce până acum fusese înțeles ca o nevoie radicală de regenerare și convertire, a fost pus deoparte și blamat. Am putea spune că acest cod comun privitor la convertirea religioasă este, în realitate, doar un cod comun pentru ne-convertire.

Totuși, se pare că doctrina convertirii este atacată chiar și printre cei ce se pretind evanghelici. Acest lucru ar trebui să ne zguduie și să ne facă să-l considerăm drept complet ilogic. Termenul „evanghelic” provine din cuvântul grecesc tradus prin „veste bună”. Care este această veste bună? Este că noi, cei care suntem în vrăjmășie față de Dumnezeu prin păcatele noastre, putem acum să fim împăcați cu El pe baza morții și învierii lui Hristos, atunci când ne pocăim de păcatele noastre și credem Hristos. Convertirea de la felul nostru anterior de viață și gândire la creștinism este necesară. Acest lucru ar trebui să fie zdrobitor de evident.

Cu toate acestea, Brian McLaren, probabil cel mai important lider al mișcării bisericii emergente, a lansat un apel la reconsiderarea convertirii, pe care am putea să-l denumim chiar o respingere fățișă a acesteia. În lucrarea sa, A Generous Orthodoxy, el scria următoarele:

„Totuși, trebuie să adaug faptul că eu nu cred că facerea de ucenici trebuie să fie egală cu facerea de convertiți la religia creștină. Poate fi mai util în multe circumstanțe, chiar dacă nu în toate, să-i ajutăm pe oameni să devină ucenici ai lui Isus și să rămână în contextele lor budiste, hinduse sau evreiești. Ai putea spune că acest lucru este dificil, și sunt de acord. Dar, cum am mai spus, nici în multe dintre contextele religioase „creștine” nu este deloc ușor să fii un ucenic al lui Isus.”[5]

Ni se spune că trebuie să îmbrățișăm alte credințe „intenționat, fără să murmurăm”. Ca să fim corecți, McLaren susține unicitatea creștinismului față de alte religii[6]. Totuși, credința lui într-o „evanghelie care este universal eficace pentru întreg pământul”, lipsa lui de disponibilitate de a „stabili limite ale lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu” cu referire la cei neevanghelizați, și credința lui că trebuie să ne așteptăm în mod continuu să „redescoperim Evanghelia” pe măsură ce ne confruntăm cu alte tradiții religioase, lucru care „ne conduce la acel loc nou, unde niciunul dintre noi n-a mai fost vreodată”, ridică semne de întrebare serioase și importante[7]. Ca să fiu deschis, îmi este dificil să văd felul în care el ar recomanda orice lucru eminamente creștin, ca să nu mai vorbesc de lucrurile care sunt pur biblice. În final, ceea ce el propune este izbitor de asemănător cu lucrurile propuse de Vatican și de Consiliul Mondial al bisericilor.

CONVERTIREA – O IDEE BIBLICĂ?

Având în vedere felul în care convertirea aceasta îngustă și bigotă pare să fie portretizată de către ideologia modernă, ar mai trebui să ne luptăm pentru ea, noi, cei care suntem creștini? Cu alte cuvinte, este necesară o doctrină biblică a convertirii?

Evident că da. Deși cuvântul acesta se găsește rar în Noul Testament, ideea de convertire este centrală pentru narațiunea Scripturii.

Termenii obișnuiți din limba ebraică (shub) și greacă (epistrepho) ce ilustrează convertirea sunt în mod obișnuit traduși prin „întoarcere”. Astfel, citim în Ezechiel 33:11: „Spune-le: ,Pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți voi, casa lui Israel?’”.

În mod asemănător, citim în Isaia 55:7: „Să se lase cel rău de calea lui, și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând”.

În Noul Testament, Pavel spune că Hristos l-a trimis la Neamuri ca să le „deschidă ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, și de sub puterea Satanei la Dumnezeu; și să primească, prin credința în Mine, iertare de păcate” (Faptele Apostolilor 26:18). De asemenea, el relatează felul cum cei din Tesalonic „de la idoli s-au întors la Dumnezeu, ca să slujească Dumnezeului celui viu și adevărat” (1 Tesaloniceni 1:9).

Luca spune despre Ioan Botezătorul: „El va întoarce pe mulți din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor” (Luca 1:16).

Această imagine a convertirii ca „întoarcere” se regăsește de asemenea în chemarea obișnuită și repetată a lui Hristos de a-L urma, ca atunci când El spune: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea, și să Mă urmeze” (cf. Matei 16:24; Marcu 8:34; Luca 9:23), sau „Cine nu-și ia crucea lui, și nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10:38). A-L urma pe Hristos este un lucru costisitor. A-ți lua crucea înseamnă să abandonezi totul. Isus îi spune omului care este înrobit față de bogățiile sale: „du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, și vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ți crucea, și urmează-Mă” (Marcu 10:21). Ucenicului care dorește să-și îngroape tatăl, Isus îi poruncește: „Vino după Mine și lasă morții să-și îngroape morții” (Matei 8:22).

CE ESTE ȘI CE NU ESTE CONVERTIREA?

Așadar, ce anume este convertirea? Cum am putea să o descriem pe scurt?

Pocăința și credința

În primul rând, această imagine a convertirii ca întoarcere de la sine și umblare smerită după Dumnezeu, poate fi descrisă în două cuvinte – pocăință și credință. Convertirea înseamnă pocăință și credință. Prin convertire, noi ne întoarcem mințile, emoțiile și voințele de la slujirea unui idol (eul) la slujirea lui Dumnezeu. Prin credință, noi ne punem apoi încrederea în Dumnezeu și în Cuvântul Lui, crezând asemenea lui Avraam și a tuturor sfinților lui Dumnezeu că Cel ce a promis este credincios. În acest sens, convertirea și pocăința sunt legate inseparabil. Așa cum spunea un autor,

Pocăința, adică abandonarea păcatului și nutrirea unei noi nădejdi, și credința, adică întoarcerea către Hristos cu credință și încredere, sunt legate una de alta ca și cum ar fi cele două fațete ale aceleiași monede. Cele două sunt răspunsuri interdependente, fiecare fiind incompletă fără cealaltă. Astfel, convertirea implică atât o pocăință care crede, cât și o credință care se pocăiește.”[8]

Radicală și costisitoare

În al doilea rând, o chemare la convertire este deopotrivă radicală și costisitoare. Ea este costisitoare pentru că necesită lepădarea de sine. A-L urma pe Hristos înseamnă să supunem toate plăcerile și dorințele pământești față de voia Lui. Noi înșine, chiar și familiile noastre, trebuie să ocupăm locul secund în fața acestei dedicări necondiționate față de Regele nostru.

Convertirea este radicală pentru că schimbă întunericul cu lumina, idolii morți cu Dumnezeul cel viu, bogăția trecătoare a acestei vieți cu bogățiile durabile ale cerului. Natura radicală a convertirii poate fi observată în același timp în unele dintre cele mai uimitoare convertiri prezentate în cartea Faptelor Apostolilor (Pavel în capitolul 9, Corneliu în capitolul 10, temnicerul din Filipi în capitolul 16). Chiar dacă procesul este încet și n-am putea uneori să identificăm un anume moment din timp când Domnul ne-a scos din tărâmul întunericului și ne-a adus în Împărăția luminii, asta nu înseamnă că schimbarea este mai puțin dramatică și vizibilă. Acel om nu mai este un copil al diavolului, ci a fost înfiat și este copil al lui Dumnezeu (cf. 1 Ioan 3:10).

Nu constă din simplul dialog

În al treilea rând, convertirea nu constă din simplul dialog sau simpla conversație. Este trist faptul că acest lucru este adesea greșit înțeles. Dialogul este adesea prezentat ca și cum ar fi un scop în sine. Eu îmi mărturisesc experiențele creștine, tu îți mărturisești experiențele budiste, și evident că amândoi facem acest lucru spre binele celuilalt, întrucât „toți suntem beneficiarii aceleiași îndurări, și luăm parte la același mister.”[9]

Dar nu dialogul este obiectivul nostru, ci convertirea. Evident, nicio convertire nu poate avea loc fără existența unui dialog în limitele respectului, și nicio convertire nu este posibilă dacă Dumnezeu nu inițiază schimbarea supranaturală în inimă. Evident, noi nu plecăm de la un dialog fiind fericiți că prietenul nostru Îl respinge în continuare pe Hristos. Mai degrabă, asemenea profeților din Vechiul Testament, asemenea lui Hristos și lui Pavel, noi deplângem situația acelora care rămân în păcatele lor și refuză să-L urmeze pe Dumnezeu (cf. Matei 23:7).

Nu este doar o călătorie

În al patrulea rând, convertirea nu este o călătorie. Într-o călătorie, persoana care participă la ea poate să se rătăcească și să nu ajungă niciodată la destinație. Ar putea învăța diverse lucruri, dar să nu ajungă niciodată la vreo concluzie. Mulți oameni din zilele noastre spun că această călătorie – simpla învățare, ca exercițiu intelectual – este în ea însăși suficientă.

Dar a călători nu este suficient. Trebuie să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu. Trebuie să ajungem la destinația finală, căci va veni un timp când Mirele își va face apariția, iar cei care nu sunt alături de El vor fi lăsați în afara nunții (Matei 25:10).

Nu este opțională

În al cincilea rând, chemarea la convertire nu este nici opțională și nici negociabilă. Autorii biblici nu doar încurajează, ci poruncesc în cei mai indiscutabili termeni ca toți oamenii să se întoarcă și să Îl urmeze pe Dumnezeu, în Hristos. Observați cât de multe porunci se găsesc în versetele de mai sus și că ele sunt însoțite de avertismente corespunzătoare. Eșecul de a ne pocăi și de a ne întoarce la Dumnezeu nu este un aspect minor. În felul acesta, refuzăm viața, preferând moartea, judecata și Iadul.

Și totuși, chemarea la convertire nu este niciodată însoțită de forță fizică, de manipulare sau coerciție. Creștinii ar trebui să convingă și să acționeze folosindu-se de cuvinte, nu de alte instrumente (2 Corinteni 4:1-2). Singura lor „sabie” este Cuvântul lui Dumnezeu și mărturia vieților lor. Nimic n-ar trebui să fie mai tăios sau mai eficient (cf. Evrei 4:12).

Așadar, cât de necesară este convertirea biblică? Atunci când Pavel și Barnaba s-au aflat la Listra și Derbe, oamenii au fost martori ai minunilor lor și i-au confundat cu zeii greci Zeus și Hermes. Răspunsul lui Pavel și al lui Barnaba ne ajută foarte mult în această chestiune:

„Apostolii Barnaba și Pavel, când au auzit lucrul acesta, și-au rupt hainele, au sărit în mijlocul norodului, și au strigat: „Oamenilor, de ce faceți lucrul acesta? Și noi suntem oameni de aceeași fire cu voi; noi vă aducem o veste bună, ca să vă întoarceți de la aceste lucruri deșerte la Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul, pământul și marea, și tot ce este în ele” (Faptele Apostolilor 14:14-15).

Nu există niciun fel de loc pentru sincretism, nicio amestecare a Evangheliei creștine cu mitologia greacă, cu budismul, hinduismul sau cu orice altceva. Pavel și Barnaba au insistat ca toți oamenii să se întoarcă de la acești dumnezei falși și lipsiți de putere la Dumnezeul cel viu. Ei au insistat asupra necesității absolute a convertirii radicale, din toată inima.

BENEFICIILE PENTRU CREDINCIOȘI

Convertirea stă în însăși esența creștinismului. Dacă o sacrificăm, înseamnă că sacrificăm chiar Evanghelia și vestea bună pe care ea o oferă tuturor. Acesta ar trebui să fie cu siguranță un motiv suficient ca să apărăm o înțelegere clară și robustă a convertirii biblice. Cu voia lui Dumnezeu, vom privi acum mai mult la doctrina teologică și la implicațiile ei.

Dar trebuie să mai spunem ceva? Iată două motive pentru care o înțelegere corectă a convertirii este importantă nu doar pentru Dumnezeu și pentru cei neconvertiți din mijlocul nostru, ci și pentru bunăstarea noastră spirituală, a credincioșilor.

Smerenia

În primul rând, o înțelegere adecvată a convertirii stimulează smerenia și face ca harul să fie plin de semnificație. Pavel scria: „Și pe voi, care odinioară erați străini și vrăjmași prin gândurile și prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfățișați înaintea Lui sfinți, fără prihană și fără vină” (Coloseni 1:21-22).

Sau haideți să-l vedem pe Petru vorbind pe același subiect: „Hristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiți, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup , dar a fost înviat în duh” (1 Petru 3:18).

Ce eram noi? Înaintea convertirii, eram străini, pângăriți și vrăjmași ai lui Dumnezeu. Iar acesta nu este vreun limbaj metaforic sau hiperbolic. Noi ne îngrijorăm de atacuri teroriste, investim în sisteme de alarmă scumpe pentru casele noastre, și ne baricadăm mașinile cu sisteme de protecție – toate în încercarea de a ne simți în siguranță. Dar imaginează-ți pentru o clipă ce ar însemna ca Dumnezeul universului să fie vrăjmașul tău. Biblia spune că noi ne aflăm în realitate în vrăjmășie cu Dumnezeu și, mai mult decât atâta, și El cu noi! (cf. Iacov 4:4)

Cum am putea să explicăm astfel durerea, agonia și mânia de la Cruce, dacă nu prin faptul că Dumnezeu stingea acolo propria mânie îndreptată către noi, vrăjmașii sfințeniei și ai dreptății Sale?

Dacă convertirea nu este necesară, atunci nici Crucea nu este.

Trebuie să predicăm Evanghelia în mod repetat față de noi înșine, amintindu-ne cu toată smerenia ceea ce meritam și apoi bucurându-ne de harul uimitor pe care Dumnezeu l-a manifestat față de noi, împăcându-ne cu Sine prin crucea lui Hristos.

Misiunea

În al doilea rând, o înțelegere corectă a convertirii hrănește străduințele noastre misionare. Lumea se află în pericol. Se dă o bătălie spirituală pentru sufletele oamenilor. Satanei nu i-ar plăcea nimic mai mult decât să vadă biserica de astăzi atrasă în lenevie prin a sugera că, până la urmă, convertirea radicală la creștinism nu e atât de necesară. „Evident”, spun vocile exclusivismului sau ale universalismului, „ar putea fi de preferat să facem apel la convertire, dar este ea oare cu adevărat necesară? Poate fi de preferat un bilet la clasa întâi față de unul la clasa a doua, dar indiferent de clasa la care călătoresc, călătorii ajunge la aceeași destinație, nu-i așa? Așa că trebuie să-i lăsăm pe oameni așa cum sunt”. Prin definiție, atât exclusivismul (care spune că anumiți „creștini anonimi” ar putea fi salvați prin Hristos, chiar dacă ei nu s-au pocăit în mod conștient și nu au crezut în El), cât și universalismul (care spune că toți oamenii vor fi mântuiți), distrug mărturia biblică și imboldul nostru pentru misiunea globală.

Am face bine să ne amintim aceste cuvinte ale lui Hristos:

„Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de pești. După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, șed jos, aleg în vase ce este bun, și aruncă afară ce este rău. Tot așa va fi și la sfârșitul veacului. Îngerii vor ieși, vor despărți pe cei răi din mijlocul celor buni, și-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 13:47-50).

Doar în Hristos suntem înviați și împăcați cu Dumnezeu (cf. 1 Corinteni 15:23). Astfel, este absolut necesar ca orice creștin să predice această chemare la convertire, implorându-i pe toți să se împace cu Dumnezeu prin Hristos (cf. 2 Corinteni 5:17-21).

CONCLUZIE: EȘTI UNUL DINTRE ACEI CREȘTINI?

„Nu cumva tu de fapt încerci să îi convertești pe oameni?” Acele momente petrecute în compania șefului meu n-au fost prea confortabile. Nimeni nu vrea să mărturisească Evanghelia doar pentru a primi înapoi acea privire morții și ororii care strigă – „tu chiar crezi acele lucruri… despre Dumnezeu… despre mine? Cum ai putea crede asta?!”

Evident că eu nu mă bucur atunci când astfel de situații își fac apariția, după cum nici alți oameni nu găsesc plăcere în așa ceva. Și totuși, Evanghelia prezintă două căi dialectic opuse de a trăi. Noi suntem mântuiți sau nemântuiți, convertiți sau neconvertiți, oi sau capre, închinători la Dumnezeu sau idolatri, copii de Dumnezeu sau copii ai celui rău, pe calea cea strâmtă sau pe calea cea largă, în întuneric sau în lumină, destinați Raiului sau condamnați la Iad. Noi respingem sau ignorăm această doctrină cu prețul propriilor noastre veșnicii.

Robert Duncan Culver spunea foarte bine următoarele:

„Convertirea este la fel de importantă pentru experiența și lucrarea oricărui slujitor al Cuvântului și pentru orice mărturie creștină autentică, după cum este nașterea pentru un bebeluș sau oxigenul pentru foc. Fără ea, noi nu suntem nimic în Împărăția lui Dumnezeu și, așa cum Isus a spus, suntem destinați să fim aruncați din el pentru ca, asemenea buruienilor din câmpul cu grâu de la vremea secerișului, să fim îndepărtați și arși în focul unde va fi «plânsul și scrâșnirea dinților» (Matei 13-36-42)”.[10]

Nu îți căuta scuze. Fii unul dintre acei creștini. Convertirea poate fi un cuvânt murdar pentru veacul acesta, dar dacă este așa, atunci este acel cuvânt murdar pe care creștinii trebuie să îl predice cu toată pasiunea și cu tot curajul.

Dincolo de asta, ce alternativă avem? Să le spunem oamenilor că această lume este suficientă? Că viețile lor egoiste, deșarte, zdrobite de dependențe și lipsite de sens sunt în regulă așa cum sunt? Că a fi înnoiți după chipul lui Dumnezeu nu este un lucru atât de necesar?

Nu-mi pot imagina nimic mai descurajator și mai aducător de condamnare!

NOTE BIBLIOGRAFICE

[1]. A se vedea http://www.worldnetdaily.com/news/article.asp?ARTICLE_ID=42906. Contextul mai larg este următorul: „Noi suntem o națiune care este lipsită de iluminare tocmai datorită religiei. Eu cred asta. Cred că religia îi împiedică pe oameni să gândească. Și cred că asta justifică nebuniile pe care le vedem în jurul nostru. Cred că aceste zboruri de avioane în clădiri au fost acțiuni motivate religios. Cred că religia este o boală neurologică.” În interviul dat, Maher continuă spunând: „Eu nu urăsc America. Iubesc America. Sunt doar revoltat de faptul că ea a ajuns controlată de oameni precum evanghelicii, de oameni care nu cred în știință și rațiune. Ne aflăm în secolul XXI. Îți mai spun ceva, prietene, viitorul nu aparține evanghelicilor.”

[2]. A se vedea http://www.americanhumanist.org/about/manifesto2.html

[3]. A se vedea http://www.maaber.50megs.com/eighth_issue/open_letter_e.htm

[4]. A se vedea declarația de presă la http://www2.wcc-coe.org/pressreleasesen.nsf/index/pr-06-12.html

[5]. Brian McLaren, A Generous Orthodoxy: Why I Am a Missional, Evangelical, Post/Protestant, Liberal/Conservative, Mystical/Poetic, Biblical, Charismatic/Contemplative, Fundamentalist/Calvinist, Anabaptist/Anglican, Methodist, Catholic, Green, Incarnational, Depressed-yet-Hopeful, Emergent, Unfinished CHRISTIAN (Grand Rapids: Zondervan, 2004, paperback), 293.

[6]. Ibid, 283 și 295.

[7]. Ibid, 124, 294, 293. În plus, atunci când a fost întrebat de exclusivitatea Evangheliei (care necesită o convertire la Hristos prin contrast cu o evanghelie „inclusivă” sau „universală”, care oferă speranță tuturor, inclusiv celor neconvertiți în această viață), McLaren pur și simplu spune că astfel de întrebări sunt „arme de distragere a maselor”. El respinge întrebarea și refuză să răspundă. Trist este că și lipsa unui răspuns este un răspuns. A se vedea A Generous Orthodoxy, 42.

[8]. Bruce Demarest, The Cross and Salvation (Wheaton: Crossway Books, 1997), 263-4.

[9]. Brian McLaren, A Generous Orthodoxy, 291.

[10]. Robert Duncan Culver, Systematic Theology, (Christian Focus Publications, 2005), 700.

 

Acest articol a fost tradus în parteneriat cu Magna Gratia. Pentru resurse biblice asemănătoare, vizitați pagina lor de internet.

Altele etichetate ca: articles