TEOLOGIA BIBLICĂ ȘI ÎNCHINAREA COLECTIVĂ

Ce anume facem noi atunci când ne adunăm ca biserici pentru închinare? Și cum știm ce trebuie să facem în aceste adunări săptămânale?

În mod natural, creștinii evanghelici își îndreaptă privirile către Scriptură pentru a primi călăuzire în aceste aspecte, dar unde anume să privim în ea? Există o mulțime de relatări legate de închinare în Vechiul Testament – despre rugăciuni și jertfe, despre coruri și chimvale, și multe alte lucruri. Dar se aplică toate aceste lucruri adunărilor de credincioși din noul legământ?

Ceea ce avem nevoie pentru a răspunde acestor întrebări este o teologie biblică a închinării[1]. Teologia biblică este disciplina care ne ajută să observăm atât unitatea cât și diversitatea, atât continuitatea cât și discontinuitatea de-a lungul relatării Scripturii.

În articolul de față voi schematiza, pe cât de scurt este posibil, o teologie biblică privind închinarea colectivă. Și voi face aceasta în patru pași: (1) închinarea colectivă în Vechiul Testament; (2) împlinirea în Hristos; (3) închinarea colectivă în Noul Testament; (4) citirea întregii Biblii în ce privește închinarea.

1. Închinarea colectivă în vechiul testament

Încă din clipa când poporul lui Dumnezeu a fost îndepărtat din prezența Lui după căderea din Geneza 3, Dumnezeu a lucrat în direcția aducerii lui înapoi la Sine[2]. Așadar, atunci când Israelul suferea în lanțuri în Egipt, Dumnezeu i-a salvat nu doar pentru ca ei să fie eliberați de opresiune, ci ca ei să se închine Lui, în prezența Sa (Exod 3:12, 18). Dumnezeu Și-a condus poporul afară din Egipt și i-a adus în Locașul Lui de închinare (Exod 15:13, 17).

Și unde este acel locaș? La început, El a fost la cortul întâlnirii, acea construcție complicată în care preoții aveau să aducă jertfele pentru păcatele și necurățiile oamenilor. Citim astfel în Exod 29:44-46,

Voi sfinți cortul întâlnirii şi altarul; voi sfinți pe Aaron și pe fiii lui, ca să fie în slujba Mea ca preoți. Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel, şi voi fi Dumnezeul lor. Ei vor cunoaște că Eu sunt Domnul Dumnezeul lor, care i-am scos din țara Egiptului, ca să locuiesc în mijlocul lor. Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor.

Scopul Exodului era ca Dumnezeu să locuiască în mijlocul poporului Său, și El făcea asta prin intermediul locului sfânt (cortul) și a oamenilor (preoții) pe care i-a rânduit pentru aceasta.

Atunci când Dumnezeu a scos pe Israel din Egipt, El i-a luat la Sine ca popor al Lui. Iar calea prin care El a confirmat această nouă relație cu Israel a constat în înființarea unui legământ cu ei, adesea denumit „legământul mozaic”. În Exod 19, Domnul amintește poporului ceea ce a făcut pentru ei în eliberarea lor din Egipt, după care promite că dacă ei vor asculta de termenii legământului Său, vor deveni posesiunea Lui preferată (Exod 19:1-6).

Domnul a confirmat acest legământ cu poporul în Exodul 24, iar toate legile enunțate în cărțile Exod, Levitic, Numeri și Deuteronom statuează termenii acestui legământ. Toate aceste detalii specifică felul în care poporul lui Dumnezeu trebuia să trăiască în prezența Lui și în relațiile reciproce dintre ei, în cadrul acestui legământ specific pe care Dumnezeu l-a făcut cu ei.

Astfel, jertfele detaliate și ritualurile de curățare descrise în Levitic sunt o modalitate de a repara eșecurile în păzirea părtășiei legământului. Cultul acestor ritualuri avea să țină viu legământul.

De câteva ori pe an, toți israeliții aveau porunca de a se aduna împreună înaintea Domnului la cortul Lui, pentru sărbătorile Paștelui, a primelor roade și așa mai departe (Lev. 4). În afara acestor sărbători, aducerea regulată a jertfelor se făcea de către preoți, iar evreii veneau individual la cortul întâlnirii (și mai apoi la templu) doar atunci când aveau nevoie să aducă o jertfă specifică pentru păcat sau necurăție.

Cu alte cuvinte, pentru Israel, închinarea colectivă reprezenta o ocazie specială, un eveniment care avea loc de câteva ori pe an. Închinarea, înțeleasă ca devoțiune exclusivă înaintea Domnului, era ceva la care israeliții erau chemați întotdeauna (Deut. 6:13-15). Dar, în sensul de a avea acces intim în prezența lui Dumnezeu, închinarea era restricționată la anumiți oameni, anumite locuri și anumite momente. Dumnezeu locuia în mijlocul poporului Său, da, dar acea prezență era restricționată la cortul întâlnirii și limitată ori intermediată de preoți.

2. Împlinirea în HRISTOS

Punctul de turnură al istoriei Scripturii este întruparea lui Dumnezeu Fiul, Domnul nostru Isus Hristos. Toate promisiunile lui Dumnezeu sunt împlinite în El (2Cor. 1:20). Toate simbolurile Vechiului Testament – instituția preoției, templul, împărăția, evenimentele din Exod, exilul, ieșirea din Egipt – își găsesc împlinirea în El. Așadar, pentru a înțelege întreaga teologie biblică a închinării, trebuie să înțelegem felul în care Isus împlinește și transformă închinarea legământului mozaic.

Cortul întâlnirii, și mai târziu templul, era locul unde Dumnezeu Își arăta prezența în mijlocul poporului Său. Isus împlinește și, astfel, înlocuiește aceste structuri ale legământului vechi. Ioan ne spune că, în mod literal, Cuvântul s-a făcut trup și, tot astfel, a locuit sau a tăbărât printre noi (Ioan 1:14). Isus a promis, „Stricați Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2:19). Cu alte cuvinte, trupul lui Isus este acum templul, locul unde Dumnezeu se întâlnește cu poporul Său, unde își manifestă prezența și unde tratează păcatul lor (Ioan 2:21-22). Iată de ce Isus a putut spune că va veni ceasul când adevărații închinători nu vor mai avea nevoie să se închine la Ierusalim, ci se vor închina în duh și în adevăr (Ioan 4:21-24).

Isus împlinește și înlocuiește templul pământesc al Ierusalimului. El este acum „locul unde adevărații închinători vin să se închine lui Dumnezeu”.

De asemenea, Isus împlinește și înlocuiește întreg sistemul de jertfe asociat cu legământul mozaic, cortul și templul. Cartea Evrei ne spune că, spre deosebire de preoții care trebuiau să aducă jertfe zilnice, Isus a făcut ispășire pentru păcatele poporului său „odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuși” (Evrei 7:27). Jertfirea de sine unică a lui Isus nu doar ne curăţeşte trupul, așa cum o făceau jertfele vechiului legământ, ci, dimpotrivă, ne purifică conștiința, înnoindu-ne în interior (Evrei 9:13-14). Deoarece Isus și-a curățat poporul printr-o singură jertfă, nu mai este nevoie și nici nu mai este loc pentru jertfirea boilor și a țapilor (Evrei 10:1-4, 10, 11-18).

Isus împlinește și înlocuiește jertfele levitice. Sângele Lui ne asigură acum răscumpărarea veșnică (Evrei 9:12).

Și aș putea continua în felul acesta. Esența este că lucrarea mântuitoare a lui Isus produce o schimbare radicală în felul cum Dumnezeu se relaționează la poporul Său. Noul legământ pe care Isus îl inaugurează face ca vechiul legământ – legământul pe care Dumnezeu l-a făcut la muntele Sinai, prin intermediul lui Moise – să fie într-adevăr vechi, trecut (Evrei 8:6-7, 13). Acum, poporul lui Dumnezeu are păcatele iertate prin credința în jertfa lui Isus. Acum, poporul lui Dumnezeu experimentează prezența Sa plină de har, prin credința în Hristos și prin locuirea cu Duhul Sfânt. Acum, întreg poporul lui Dumnezeu are acces în mod personal la Dumnezeu (Evrei 4:16; 10:19-22), nu doar un număr redus de preoți.

3. ÎNCHINAREA COMUNĂ ÎN NOUL TESTAMENT

Ce înseamnă toate acestea pentru închinarea împreună în perioada noului legământ? Primul lucru pe care trebuie să-l observăm este că termenii Vechiului Testament în ceea ce privește închinarea au fost aplicați în întregime vieților celor credincioși. În Romani 12:1, Pavel scria, „Vă îndemn dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească”. Astăzi, noi nu mai aducem animale drept jertfă, ci viețile noastre. Întreaga viață a creștinului este un act de slujire jertfitoare înaintea lui Dumnezeu.

Sau haideți să vedem Evrei 13:15: „Prin El [adică prin Isus], să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui”. Lauda este jertfa noastră, și o aducem continuu – nu doar timp de o oră, duminica dimineață. Rodul buzelor care recunosc Numele lui Dumnezeu include cântece de laudă, dar nu se limitează la aceasta, ci merge mult mai departe: mărturisirea curajoasă a Evangheliei în public, vorbirea în adevăr și dragoste față de alții, aducerea oricărui cuvânt pe care îl spunem sub stăpânirea lui Hristos.

Aceasta înseamnă că „închinarea” nu este ceva ce facem în principal la biserică, duminica. Dimpotrivă, închinarea ar trebui să se regăsească progresiv în toate aspectele vieților noastre. Pentru creștini, închinarea nu este limitată la momente și locuri sacre, pentru că noi suntem uniți prin credință cu Hristos, suntem templul lui Dumnezeu, și suntem locuiți de Duhul Sfânt, fapt care ne transformă atât individual cât și colectiv în templul lui Dumnezeu (1Cor. 3:16-17; 6:19; cf. Efes. 2:22).

Atunci ce anume caracterizează închinarea împreună în noul legământ? Citirea și predicarea Scripturii (1Tim. 4:14), cântarea psalmilor, a imnurilor și a cântărilor duhovnicești împreună (Efes. 5:18-19; Col. 3:16), rugăciunea (1Tim. 2:1-2, 8), celebrarea sacramentelor botezului și cinei Domnului (Matei 28:19; 1Cor. 11:17-34), și încurajarea reciprocă la dragoste și fapte bune (Evrei 10:24-25).

Unul dintre lucrurile cele mai izbitoare în legătură cu închinarea împreună în noul legământ constă din focalizarea insistentă pe zidirea întregului trup. Pavel scria, „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi în toată înțelepciunea. Învățați-vă și sfătuiți-vă unii pe alții cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovnicești, cântând lui Dumnezeu cu mulțumire în inima voastră” (Col. 3:16). Cântând Domnului, ne învățăm și ne îndemnăm unii pe alții. Lăudându-L pe Dumnezeu, ne zidim reciproc. Pavel merge atât de departe încât să spună că orice lucru care se petrece în interiorul adunării, trebuie făcut având în vedere zidirea trupului în Hristos (1Cor. 14:26).

Ceea ce este unic în legătură cu adunarea împreună, săptămânală, a bisericii nu este faptul că acesta este momentul când noi ne închinăm, ci faptul că acesta este momentul când noi ne zidim unii pe alții închinându-ne împreună înaintea lui Dumnezeu.

Datorită inaugurării noului legământ de către Hristos, închinarea împreună în perioada noului legământ are o esență cu totul diferită de închinarea împreună ce se petrecea în vechiul legământ. În loc să ne întâlnim pentru închinare de câteva ori pe an, închinarea comună este acum săptămânală. În loc să ne întâlnim la templul din Ierusalim, cei credincioși se adună în biserici locale, oriunde locuiesc ei. În loc ca prezența lui Dumnezeu să fie restricționată la Sfânta Sfintelor și păzită de preoți, Dumnezeu locuiește acum în toți cei ce fac parte din poporul Său, prin Duhul Sfânt, iar Hristos este prezent alături de aceștia oriunde ei se adună (Matei 18:20). În loc să urmeze o serie complicată de jertfe și ofrande, creștinii se adună să asculte Cuvântul, să predice Cuvântul, să cânte Cuvântul și să vadă Cuvântul în sacramente. Și toate acestea au ca scop final zidirea trupului în dragoste, astfel încât toți să ajungem la stadiul maturității în Hristos (Efes. 4:11-16).

4. CITIREA ÎNTREGII BIBLII LA ÎNCHINAREA COMUNĂ

Cum ar trebui atunci să privim la Scriptură pentru a fi învățați ce să facem în cadrul închinării comune?

În primul rând, cred că este important să afirmăm că Scriptura ne învață în realitate ce trebuie să facem în adunările obișnuite ale bisericii. Amintiți-vă că, chiar dacă întreaga noastră viață este un act al închinării, adunarea săptămânală a bisericii ocupă un loc special în viața creștină. Toți creștinii sunt chemați să se adune laolaltă cu biserica (Evrei 10:24-25), iar prezența la biserică nu este un element opțional pentru niciun credincios. Acest lucru înseamnă că, în mod practic, orice lucru îl face biserica în închinare devine o practică obligatorie pentru membrii ei. Iar Pavel îi îndeamnă pe creștini să nu permită ca vreo regulă sau practică de origine omenească să fie impusă asupra conștiințelor lor (Col. 2:16-23).

Eu aș sugera că aceste principii biblice se adaugă la ceea ce, din punct de vedere istoric, a fost denumit „principiul regulativ” al închinării [4]. Asta înseamnă că, în adunările lor, bisericile trebuie să împlinească doar acele practici care sunt prescrise în mod specific în Scriptură, fie prin porunci explicite, fie prin exemple cu caracter normativ. A face orice altceva ar însemna o compromitere a libertății creștine. Așadar, bisericile trebuie să privească la Scriptură pentru a ne spune cum să ne închinăm împreună și cum să facem doar ceea ce Scriptura ne spune să facem.

Bun, dar aceasta ridică întrebarea: ce anume spune Scriptura să facem? Sau, ca să fiu mai precis, cum am putea spune care sunt acele elemente biblice cu privire la închinare care sunt normative și obligatorii? A răspunde la această întrebare pe deplin ar necesita o întreagă carte, dar aici voi oferi o schiță foarte scurtă.

Identificarea învățăturii biblice cu privire la închinare necesită o oarecare finețe a analizei, întrucât Scriptura nu ne prezintă nicăieri, de exemplu, o „ordine a slujirii” completă, care să fie în mod explicit normativă. Dar există unele porunci în Noul Testament care sunt destul de clare și care arată a avea un caracter obligatoriu pentru toate bisericile. De exemplu, faptul că bisericile din Efes și Colose au primit amândouă porunca de a cânta (Efes. 5:18-19), iar despre biserica din Corint (1Cor. 14:26) se vorbește cu referire la cântare, sugerează că toate bisericile trebuie să cânte. Faptul că Pavel i-a poruncit lui Timotei să citească și să predice Scriptura, într-o epistolă gândită pentru a-l învăța pe Timotei cum trebuie ca biserica să se comporte (1Tim. 3:25; 4:14) sugerează că citirea și predicarea Scripturii reprezintă voia lui Dumnezeu nu doar pentru o singură biserică, ci pentru orice biserică.

Pe de altă parte, anumite porunci, precum „spuneți-vă sănătate unii altora cu o sărutare sfântă” (Rom. 16:16), par să exprime un principiu universal („primiți-vă unii pe alții în dragoste creștină”), dar într-o formă care poate să nu mai fie valabilă universal din punct de vedere cultural.

Mai mult, anumite porunci contextuale pot să aibă o aplicabilitate mai largă, ca atunci când Pavel vorbește corintenilor să pună deoparte bani pentru prima zi a săptămânii, chiar dacă, literal vorbind, acea strângere de fonduri era destinată specific sfinților din Ierusalim. Știm că, pe de altă parte, toate bisericile au porunca de a susține pe învățătorii lor din punct vedere financiar (Gal. 6:6), așa încât dărnicia poate foarte bine să-și găsească locul în cadrul închinării comune.

Am tratat așadar anumite aspecte din Noul Testament. Dar ce se întâmplă cu pasajele din Vechiul? Știm foarte bine că și Vechiul Testament are o mulțime de porunci care privesc închinarea:

Lăudați-L cu sunet de trâmbiță, lăudați-L cu alăuta şi arfa! Lăudați-L cu timpane şi cu jocuri, lăudați-L, cântând cu instrumente cu coarde şi cu cavalul. Lăudați-L cu chimvale sunătoare, lăudați-L cu chimvale zângănitoare! (Ps. 150:3-5)

Înseamnă aceasta că, pentru a fi biblici, biserica noastră trebuie să includă în serviciile sale trâmbițe, alăute, harfe, tamburine, dansuri, instrumente cu corzi, fluiere și chimvale? Eu aș sugera că nu.

Amintiți-vă că Psalmii sunt expresii ale închinării sub legământul mozaic, la care unii din autorii Noului Testament se referă cu expresia „legământul cel vechi” (Evrei 8:6). Acum, că noul legământ promis în Ieremia 31 a venit, vechiul legământ a devenit parte a trecutului. Noi nu mai suntem sub legea mozaică (Rom. 7:1-6; Gal. 3:23-26). De aceea, formele de închinare legate de perioada mozaică nu sunt obligatorii pentru noi. Templul era slujit de preoți, iar o parte a acestora erau specializați în muzică liturgică (1Cron. 9:33). În fapt, aceștia sunt unii dintre cei pe care-i vedem cântând la instrumentele muzicale enumerate în Psalmul 150 (2Cron. 5:12-13; 9:11). Așadar, Psalmul 150 nu reprezintă un model pentru închinare creștină. Dimpotrivă, el invocă o formă specifică de închinare care ține de vechiul legământ, asociată cu templul și cu preoția levitică.

Acest lucru, în el însuși, nu rezolvă problema legată de felul de instrumente care pot reprezenta acompaniamentul potrivit pentru cântarea comună a bisericii. Dar ceea ce ne arată este că simplul apel la situațiile din Vechiul Testament nu este corect, la fel cum un apel la Vechiul Testament nu poate legitima jertfele animale. Acesta este un aspect în care multe tradiții creștine eșuează în a se conforma teologiei biblice cu privire la închinare, prin apelul selectiv la circumstanțele Vechiului Testament, ca și cum anumite aspecte ale preoției levitice și ale închinării la templu ar fi importate automat în perioada noului legământ.

Cu siguranță că mare parte din Vechiul Testament ne oferă informații cu privire la maniera închinării noastre. Psalmii ne învață să ne închinăm lui Dumnezeu cu reverență și uimire, cu bucurie și adorație, cu recunoștință și plăcere. Dar Vechiul Testament nu prescrie nici elementele și nici formele de închinare pentru biserica noului legământ.

În acest sens, Noul Testament furnizează o nouă constituție pentru noul popor al legământului lui Dumnezeu, exact în același fel în care Vechiul Testament a slujit drept constituție pentru poporul lui Dumnezeu aflat sub vechiul legământ. Dumnezeu are un singur plan de mântuire și un singur popor pe care El îl mântuiește, dar modalitatea în care poporul lui Dumnezeu se relaționează la El s-a schimbat în mod radical după venirea lui Isus Hristos și după instaurarea noului legământ.

Acesta este motivul pentru care avem nevoie să ne folosim de toate instrumentele teologiei biblice – să punem alături legămintele, să trasăm legăturile între simboluri și împliniri, să observăm promisiunea și împlinirea, să delimităm aspectele de continuitate și aspectele de discontinuitate – pentru a ajunge la o teologie biblică privind închinarea comună. În calitate de popor al noului legământ al lui Hristos, popor care este locuit de Duhul Sfânt cel promis, noi ne închinăm în duh și în adevăr, conform termenilor pe care Dumnezeu însuși i-a specificat în Scriptură.

Note bibliografice și explicative

[1] Dacă vreți să studiați în detaliu o teologie biblică a închinării care mi-a influențat profund abordarea expusă aici, puteți consulta cartea lui David Paterson, intitulată Engaging with God: A Biblical Theology of Worship (Downers Grove: InterVarsity Press, 1992);

[2] Pentru o introducere de bază a relatării Scripturii care folosește tema lui Dumnezeu care Își adună poporul, puteți citi cartea lui Christopher Ash, Remaking a Broken World: A Fresh Look at the Bible Storyline (Milton Keynes, UK: Authentic, 2010).

[3] Pentru mai multe detalii cu privire la traiectoria templului descrisă de-a lungul întregului Canon, vedeți cartea lui G. K. Beale, The Temple and the Church’s Mission: A Biblical Theology of the Dwelling Place of God, New Studies in Biblical Theology 17 (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 2004).

[4] Pentru scurte descrieri care susțin principiul regulativ, citiți Jonathan Leeman, „Regulative Like Jazz”, și primele trei capitole din cartea Give Praise to God: A Vision for Reforming Worship, ed. Philip Graham Ryken, Derek W. H. Thomas și J. Ligon Duncan, III (Phillipsburg, NJ: Presbyterian & Reformed, 2003).

Acest articol a fost tradus în parteneriat cu Magna Gratia. Pentru resurse biblice asemănătoare, vizitați pagina lor de internet.