S-A SCHIMBAT PREDICAREA DE LA BISERICA PRIMARĂ ÎNCOACE?

Predicarea expozitivă sistematică și regulată a Scripturii are un loc central în viziunea mea pentru lucrarea normală a Bisericii. Predicând din Biblie carte după carte în adunările mele, cred că ceea ce fac este să continui o tradiție care are rădăcini în Pentateuh, în metodele evreiești de învățătură și în Biserica apostolică. Nu îmi permite spațiul aici să elucidez natura acestor prime înfloririi ale predicării expozitive, dar mi s-a cerut în schimb să împărtășesc reflecțiile mele cu privire la natura moștenirii pe care o avem și care a continuat încă din vremea Bisericii Primare post-biblice.

Predicatorii Bisericii Primare la care eu privesc ca la niște maeștri ai predicării includ pe Ambrozie, Ieronim, Gregorie Teologul, Ioan Gură-de-Aur, Atanasie, Augustin și Petru Crisologul. Dar, când citesc predicile acestor practicanți ai predicării expozitive, nu pot să nu observ faptul că predicarea lor pare străină de ceea ce astăzi este considerat expozitiv. Cum ar putea predicarea expozitivă modernă să fie dependentă de predicarea Bisericii Primare, atâta vreme cât aceasta din urmă ni se pare atât de străină?

CONVINGERI COMUNE ÎNTRE VECHI ȘI MODERN

În primul rând, este vital să acordăm greutatea cuvenită convingerilor împărtășite atât de noi cât și de predicatorii patristici. Practicanții vechi și cei contemporani ai predicării dispozitive au crezut deopotrivă că Scriptura este adevărată în tot ceea ce spune. Mai mult, și ei și noi susținem că, atunci când Biblia este predicată, Dumnezeu Însuși vorbește.

În mai multe locuri, Părinții Bisericii, precum Tertullian, au subliniat faptul că orice spune Scriptura este adevărat[1]. De asemenea, Augustin a afirmat că, „Am învățat să acord acest respect și onoare doar cărților canonice ale Scripturii. Doar în ce privește aceste cărți eu cred cu toată fermitatea că autorii au fost complet lipsiți de eroare”[2]. Astfel de afirmații explicite cu privire la vrednicia Bibliei de a fi crezută sunt valoroase în reconstruirea atitudinii patristice cu privire la Scriptură.

Dar la fel de relevante sunt implicațiile care pot fi extrase din folosirea Scripturii de către vastul grup ale Părinților Bisericii. Predicarea era principalul fel în care Biblia era folosită în Biserica Primară, iar atunci când adunăm citat după citat, devine foarte clar că predicatorii din vechime mânuiau Scriptura așa cum au făcut-o pentru că ei credeau că aceasta este adevărată și că Dumnezeu se adresează oamenilor prin intermediul ei.

Așa cum predica Augustin, „Haideți să tratăm Scriptura drept Scriptură: ca și cum Dumnezeu vorbește prin ea.”[3] Fără o astfel de convingere există puțină motivație să ne dedicăm textului biblic în pregătirea predicilor noastre, așa cum făceau Părinții.

De ce atunci sunt atât de diferite predicile din Biserica Primară de cele ale predicatorilor moderni occidentali, care împărtășesc aceeași dedicare față de rolul Scripturii în ce privește adresarea lui Dumnezeu către oameni? Predicile patristice folosesc adesea alegorii obscure, presupun că numerele au o semnificație și par să navigheze prin Biblie într-o modalitate aparent aleatorie. Predicile patristice pot să conțină reflexii și excursii care par să se abată mult de la textul la care vor să se refere. Este ideea că predicarea modernă expozitivă reprezintă un urmaș al unor astfel de omilii o simplă idee creată în imaginația noastră?

PREDICAREA EXPOZITIVĂ A PROVOCAT CULTURA PĂGÂNĂ

Predicare expozitivă este o artă, o măiestrie și o disciplină pastorală care interacționează cu cultura păgână în general și cu oratoria păgână în mod particular.

Predicatorii patristici (și cei contemporani) dedicați predicării expozitive au poziții radical divergente de cei păgâni. Dar unii predicatori au întrețesut citate din autori păgâni în textele mesajelor lor. De exemplu, Ambrozie are peste 100 de citate din Virgiliu în predicile lui și s-a folosit de scrierile medicului Galen în explicațiile sale la cartea Geneza. Dar Tertullian a deplâns educația păgână considerând-o periculoasă pentru teologie. Și totuși faptul că stilul său de a vorbi a folosit tehnici retorice împrumutate din școlile păgâne ne amintește că nimeni nu poate scăpa contextului acestora.

Frecvența citatelor din autori păgâni este doar una din modalitățile mai evidente prin care vedem cum educația păgână a influențat predicile patristice. La un nivel mai profund, cultura păgână a lumii antice era una fascinată de cuvinte – de înțelesul lor, de alcătuirea și de importanța lor. Aglomerarea de citate după citate din Biblie și folosirea pasajelor biblice clare pentru a le interpreta pe cele mai obscure erau tehnici pe care predicatorii le învățaseră din felul în care școlile păgâne tratau operele lui Homer.

Ca în vremurile Reformei, contextul educațional al predicatorilor patristici a influențat lucrarea lor în modalități profunde. Primul manual despre cum să predici a fost scris de Augustin. El conținea capitole lungi cu reflecții despre cum să îți însușești lecțiile de oratorie ale lui Cicero. Augustin vedea lucruri valoroase în gândirea păgână legată de vorbirea oratorică: „De ce ar trebui ca oamenii care propovăduiesc adevărul să facă asta ca și cum ar fi proști, fără pasiune și pe jumătate adormiți?”[4] În ciuda faptului că a recomandat anumite lecții de la Cicero, în final Augustin a afirmat că rugăciunea și urmarea exemplului predicatorilor buni sunt mult mai importante.[5]

Mult din ceea ce face ca predicile patristice să fie diferite prin comparație cu cele din vremea modernă izvorăște din faptul că, în slujirea noastră de predicare expozitivă, noi și cei ce ne ascultă folosim, cu sau fără știință, cele mai bune tehnici păgâne cu privire la hermeneutică și comunicare ce ne sunt disponibile. Predicatorii din vechime credeau că Biblia este Cuvântul divin plin de bogăție pentru cei ce-l ascultau. Ei căutau semnificație în numerele din Scriptură întrucât cultura păgână era una care vedea frumusețe, adevăr și semnificație în profunzimile ascunse ale numerologiei. Dacă așa stau lucrurile cu matematica, prelegerile convingătoare și filozofia, gândeau ei, cu siguranță că ar trebui să fie și mai folositoare pentru un text inspirat de Însuși Dumnezeu. Contextul educației seculare a influențat abordările predicatorilor din vechime în ce privește mânuirea textului sacru.

Același lucru este adevărat și atunci când ajungem la aspecte practice ale predicării. Anumiți predicatori își scriau mesajele în întregime și le citeau. Alții, precum Augustin, meditau la un pasaj de-a lungul săptămânii, apoi vorbeau liber. Multe școli de retorică îi învățau pe elevii lor să vorbească în public obligându-i să citească și să își memoreze cuvântările. Quintilian, un orator păgân, susținea că aceasta era o modalitate facilă și imatură de a vorbi în public. De aceea, faptul că un predicator era sau nu de acord cu Quintilian influența practica sa în ce privește vorbirea folosind sau nu notițe.

Ar fi o eroare gravă să presupunem că abordările moderne cu privire la înțelegerea și predicarea Bibliei sunt în mod automat superioare celor ale predicatorilor din vechime. De asemenea ar fi incorect să ratăm să vedem faptul că predicarea modernă expozitivă este descendentă din omiliile patristice și împărtășește convingerile fundamentale ale acesteia.

PREDICAREA EXPOZITIVĂ S-A DEZVOLTAT DE-A LUNGUL ISTORIEI BISERICII

Un alt motiv pentru care predicile patristice par să fie atât de unice este că ele au fost predicate de oameni care se aflau în contextul istoriei Bisericii, pe care îl trăiau. În lumea antică, anumiți predicatorii beneficiau de referințele reciproce ale traducerilor începute de Origen în Hexapla. Augustin a fost destul de indecis dacă să adopte sau nu traducerea mai erudită al lui Ieronim, sau să rămână la versiunea cu care congregația sa era obișnuită. El a optat să rămână la traducerea mai puțin precisă de dragul bisericii sale, din sensibilitate pastorală, dar a integrat încetul cu încetul traducerea lui Ieronim în scrierile sale academice.

Pe măsură ce istoria Bisericii a progresat, s-au dezvoltat și instrumentele și formele de predicare expozitivă. Unul din cele mai evidente domenii în care acest lucru s-a aplicat a fost istoria mântuirii. În Biserica Primară, predicatorii erau foarte conștienți că trăiau o vreme ce era parte din istoria Bibliei. Ireneu a dezvoltat o teologie a „recapitulației”, bazată pe repetițiile percepute în interiorul istoriei mântuirii, cum este cazul pomului din Geneza 2 și al crucii de lemn pe care Hristos a fost atârnat. Respingerea eretică a Vechiului Testament de către Marcion și interacțiunile cu învățații evrei i-au determinat pe mulți predicatori să vorbească despre asemănarea și unitatea dintre Testamente. Sublinierea făcută de Augustin în ceea ce privește harul, în vremea controversei pelagiene, l-a determinat să se concentreze pe diferența între Lege și Evanghelie. Toate acestea — ca și practica aparent răspândită a alegoriilor – reprezentau încercări timpurii ale predicatorilor de a trata pasaje scripturale într-o modalitate care făcea dreptate întregii istorii a mântuirii.

Având în vedere multele dezvoltări din istoria Bisericii, care ne oferă căi proaspete de nuanța și articula istoria mântuirii, este ușor de înțeles faptul că predicile patristice pot să ni se pară destul de străine în interpretările lor teologice. În realitate, marii predicatorii ai secolelor timpurii cartografiau posibilitățile de configurare a unității și diversității în limitele canonului – lucru cu care și astăzi ne luptăm și asupra căruia avem diferențe.

CONCLUZIE

S-a schimbat predicarea expozitivă de la Biserica Primară încoace? În ceea ce privește faptul că predicarea expozitivă trebuie să provoace cultura păgână și că ea trebuie să se dezvolte odată cu istoria Bisericii, răspunsul este afirmativ. Dacă ar fi ca aceasta să ne orbească și să nu mai vedem convingerile esențiale comune în ce privește autoritatea Scripturii și pasiunea care îi conduce pe predicatori să folosească cele mai bune materiale pe care le putem accesa în cultură și teologie pentru a predica Biblia cu credincioșie, am ajunge nu doar să dezonorăm pe sfinții care s-au trudit înaintea noastră, dar să ne și dezicem de o moștenire și o comoară care ne poate ajuta să ne îmbunătățim predicarea – anume predicarea Bisericii Primare.

Bibliografie

1. Tertullian, Flesh of Christ, 6.
2. Augustin, Epistle 82.3.
3. Augustin, Sermon 162C.15.
4. Augustin, Teaching Christianity, 4.3.
5. Augustin, Teaching Christianity, 4.32.

Acest articol a fost tradus în parteneriat cu Magna Gratia. Pentru resurse biblice asemănătoare, vizitați pagina lor de internet.