Predicare & Teologie

REGÂNDIND OMOGENITATEA: SITUAȚIA BIBLICĂ A BISERICILOR MULTIETNICE

De Aubrey Sequeira

Aubrey Sequeira a crescut în sudul Indiei. El este doctorand în teologie biblică la Southern Seminary și membru al Immanuel Baptist Church în Louisville, KY. Îl puteți găsi pe Twitter la @AubreySequeira.
Articole
09.25.2015

Eu sunt creștin, provin din India și am fost muzician rock. Am crescut în partea de sud a Indiei și am trăit într-o subcultură specifică, într-o anume conjunctură urbană indiană.

Atunci când Domnul m-a mântuit, pe când mă aflam în ultimul an de colegiu, m-am descoperit foarte repede înconjurat de oameni care erau complet diferiți de mine – oameni provenind din etnii și culturi diferite, care vorbeau limbi diferite, consumau feluri diferite de mâncare și chiar aveau preferințe muzicale complet diferite – unii nici măcar nu știau cine a fost Deep Purple! M-am simțit oare neconfortabil? Da. Dar ceea ce m-a uimit atunci, și continuă să mă uimească până astăzi, nu reprezintă diferențele radicale sau acele „alte lucruri” care ne separă. Nu, ci lucrul care mă uimește a fost și rămâne unitatea și frățietatea pe care acești oameni o împărtășesc unul cu altul, în ciuda tuturor diferențelor dintre ei – o unitate și o frățietate care m-a pătruns când am fost convertit la Isus Hristos, care a zdrobit toate zidurile de despărțire și care aduce pe toți oamenii împreună ca membri ai familiei Sale.

Atât în lucrarea din America de Nord, cât și în lucrarea misionară de peste tot din lume, „principiul unității omogene” aplicat creșterii bisericii a fost prezumat, fără cel mai mic semn de întrebare, ca fiind cea mai eficientă modalitate pentru multiplicarea ucenicilor și pentru a planta biserici „strategice”.[1] Bisericile cresc cel mai repede, spun acești guru în creșterea bisericii, atunci când Evanghelia este propagată folosind liniile de demarcație socială, rețelele și grupurile sociale existente, și atunci când oamenii nu trebuie să treacă peste barierele etnice, culturale sau de clasă, pentru a deveni creștini [2]. Oamenii sunt astfel grupați împreună în biserici demarcate prin distincții etno-lingvistice, tribale sau de castă, după statutul economic și social diferit, după nivelul de educație, profesie sau chiar după afinități ori preferințe – cum ar fi biserici pentru cowboy sau pentru iubitorii curselor de mașini NASCAR (nu este nicio exagerare, căutați-i pe Google!). „Principiul unității omogene” aplicat creșterii bisericii susține că astfel de biserici omogene cresc mai repede, întrucât ele îi pot integra mai bine pe noii veniți, care altfel s-ar simți neconfortabil să treacă peste barierele culturale, etnice sau de altă natură. Această omogenitate „strategică” împânzește numeroase organizații de plantare a bisericilor și umple paginile multor manuale de strategie privind misiunea și plantarea bisericilor. Dar întrebarea este: susține Biblia ideea omogenității? Ori prezintă Scriptura o viziune diferită pentru biserica locală?

Scopul meu este aici acela de a expune falsitatea „principiului unității omogene” aplicat creșterii bisericii, arătând că acest cadru pragmatic se află în antiteză cu viziunea apostolică asupra bisericii, în Noul Testament. Făcând astfel, voi argumenta că, oriunde este posibil, înființarea bisericilor multietnice este nu doar un lucru mai credincios Scripturii, ci bisericile multietnice vor portretiza mai deplin Evanghelia glorioasă a lui Isus Hristos[3]. Cu alte cuvinte, bisericile ar trebui să se străduiască să fie pe cât de diverse sunt comunitățile în care ele există.

O (scurtă) teologie biblică a planului multietnic de răscumpărare al lui Dumnezeu

Pentru a așeza contextul viziunii multietnice a creștinismului Noului Testament, voi explora pe scurt felul cum această temă se desfășoară de-a lungul Canonului Scripturii. Diversitatea lingvistică din Scriptură începe la turnul Babel, când Dumnezeu răspunde răzvrătirii arogante a omenirii prin amestecarea limbilor lor (Gen. 11:1-9). Dar încă de pe următoarea pagină, Îl vedem pe Dumnezeu cum Își desfășoară planul multietnic de răscumpărare prin promisiunea legământului Său cu Avraam, prin care toate popoarele aveau să fie binecuvântate în sămânța lui (Gen. 12:1-3; 22:15-18). Această promisiune este creionată de-a lungul întregului corp al scrierilor biblice, și o vedem în situații ca aceea în care David primește promisiunea unei succesiuni universale a domniei sale, prin care Legea și gloria lui Dumnezeu vor fi instaurate peste tot pământul (2Sam. 7:19; Ps. 72:17-18). Profeții clarifică apoi această viziune, atunci când prevestesc o restaurare escatologică glorioasă, prin care un Israel reconstituit și restaurat va deveni un popor format nu doar din evreii etnici, ci din oameni provenind din toate națiunile, care se vor închina și Îl vor cunoaște pe Iehova, singurul Dumnezeu viu și adevărat (Isaia 2:2-4; 56:6-8; Zah. 8:20-23).

Noul Testament ne arată faptul că promisiunea răscumpărării globale făcută de Dumnezeu a ajuns să își găsească împlinirea în Hristos, iar granița poporului lui Dumnezeu nu mai este marcată de identitatea evreiască, ci de pocăința și credința în Isus Hristos. Israel este readunat, reconstituit și reînviat în și prin Mesia cel înviat, care a instituit noul legământ, prin sângele Lui. Credința în Hristos asigură accesul deplin la calitatea de membri în poporul noului legământ al lui Dumnezeu. Această mișcare de răscumpărare istorică se desfășoară în cartea Faptelor Apostolilor, atunci când Luca ne arată cum Evanghelia se extinde în cercuri concentrice tot mai largi, incluzând astfel pe toți cei ce anterior fuseseră excluși. Poporul lui Dumnezeu este adunat în congregații locale ce propovăduiesc și reflectă Evanghelia glorioasă a lui Hristos. Noul Testament culminează cu viziunea uluitoare a lui Ioan cu privire la o mulțime nenumărată de oameni răscumpărați, provenind din orice seminție, orice limbă și orice națiune, care se închină la unison înaintea lui Hristos (Apoc. 7:9-10).

Eterogenitatea bisericilor apostolice

Viziunea biblică o teologică a răscumpărării globale ne ajută să înțelegem modelul apostolic al bisericilor. În Noul Testament, slava caleidoscopică a lucrării răscumpărătoare făcută de Hristos este reflectată în înființarea de biserici locale care trec peste barierele etnice, culturale, socioeconomice și chiar lingvistice[4]. Această eterogenitate uluitoare a modelului apostolic decurge din convingerea fermă și pătrunzătoare asupra unității în Hristos, care a împăcat pe credincioși cu Dumnezeu și unul cu celălalt (Gal. 3:28; Col. 3:11) [5]. Lucrurile care sunt diferite în ceea ce privește oamenii care sunt diferiți sunt depășite de lucrurile comune pe care acești oameni le împărtășesc în Isus Hristos.

Pe măsură ce biserica primară creștea, apostolii au avut de înfruntat diferite probleme izvorând din diversitatea adunărilor care se nășteau astfel, dar ei nu au despărțit și nici nu au împărțit biserica în unități omogene. Dovada în Faptele Apostolilor stă în aceea că biserica formată inițial la Cincizecime era alcătuită din creștini iudei provenind din contexte culturale și lingvistice foarte variate (F.A. 2:5-11). În Fapte 6:1-6, au apărut tensiuni între cei ce proveneau din grupuri cultural lingvistice diferite, anume din între evreii din diaspora (eleniști) și evreii siro-palestinieni (iudei). Apostolii nu i-au separat, ci au rezolvat problemele apărute prin rânduirea de bărbați din grupurile minoritare în lucrarea de slujire. Cartea Faptelor Apostolilor întărește mai departe natura eterogenă a bisericii primare vorbindu-ne despre diversitatea conducerii în biserica din Antiohia (cf. F.A. 13:1), care includea un fost fariseu (Pavel), o persoană dintre neamuri (Luciu), un fost levit (Barnaba), un membru al curții lui Irod (Manaen), și un bărbat de culoare (Simeon, numit și Niger).

În Romani, Pavel se adresează unei adunări care era, fără îndoială, alcătuită din oameni provenind din etnii diferite, atât evrei cât și greci (Rom. 7:1; 11:13). Pavel îi imploră să trăiască împreună în dragoste datorită Evangheliei și să își sacrifice preferințele proprii de dragul altora (Rom. 13:8-10; 14:1-23). Vedem aici că Evanghelia are implicații nu doar în ceea ce privește mântuirea la nivel individual ci și în ceea ce privește sfințirea la nivel de adunare – credincioșii trebuie să învețe să trăiască în comunitate alături de cei care sunt diferiți de ei, urmând exemplul lui Hristos și considerându-i pe ceilalți superiori lor.

În 1Corinteni, scriind unei congregații care avea membri provenind din diverse culturi, Pavel subliniază unicitatea lor în Hristos și îi îndeamnă să își dea întâietate unii altora, arătând sensibilitate față de conștiințele fraților mai slabi (1Cor. 10:23-33; 12:12-13). În ambele situații, chestiunea bisericilor separate după criterii de omogenitate este complet străină de gândirea lui Pavel. Aspectele „strategice” care să ducă la o evanghelizare mai eficientă sau care să îi facă pe oameni să se simtă mai confortabil unii cu alții nu capătă niciodată întâietate, ca și cum ar fi mai presus decât viața și părtășia împreună în Isus Hristos. Dimpotrivă, convingerea că credincioșii sunt un popor nou în Hristos conduce la unitatea creștină în biserică, iar credincioșii se iubesc reciproc la fel cum Hristos i-a iubit. Fără îndoială, Pavel proclamă că înțelepciunea felurită și gloria lui Dumnezeu sunt manifestate prin unitatea oamenilor diferiți din biserică (Efes. 3:1-10).

Biserica primară a zdrobit în același timp, într-un mod radical, diviziunile sociale și economice, clasele sociale. Pavel subminează într-un mod radical ordinea socială a sclaviei îndemnându-i pe sclavi și pe stăpâni la părtășie împreună în calitate de frați în Hristos, într-o singură adunare (1Cor. 7:17-24; Flm. 8-16). Credința în Hristos elimină statutul social ca graniță care să stea în calea părtășiei. În mod asemănător, Iacov poruncește să nu existe parțialitate sau tratament special oferit persoanelor bogate în biserici. Iacov a plecat de la premisa că săracii și bogații vor avea părtășie împreună în unitate, și nu vor fi separați în unități omogene alcătuite după criterii socioeconomice (Iacov 2:1-9). De asemenea, Noul Testament ne arată că bisericile erau „multi-generaționale”, fiind formate atât din tineri cât și din bătrâni, toți trăind în părtășie, unitate și slujire jertfitoare (1Tim. 4:12; 5:1-16; Tit 2:1-8; 1Ioan 2:12-14).

Modelul apostolic al adunărilor multietnice eterogene nu este limitat la Noul Testament, ci el este susținut și de dovezi din istoria creștinismului timpuriu. Așa cum David Smith spunea, „tocmai natura multietnică eterogenă a bisericii a fost ceea ce a avut un impact asupra lumii romane divizate și a condus la creșterea mișcării creștine”[6]. În timp ce omogenitatea din biserici nu face altceva decât să întărească peisajul și starea curentă din societate, dovezile biblice ne arată că Evanghelia zdrobește și elimină barierele etnice, sociale, economice și culturale în modalități care nu au mai fost niciodată experimentate în istorie.

Polemica noului testament împotriva etnocentrismului

Un alt motiv pentru care omogenitatea este contrară Noului Testament stă în faptul că ea promovează și întărește gândirea etnocentrică. De-a lungul Noului Testament, vedem un atac constant la adresa etnocentrismului și, în consecință, un mandat, o poruncă adresată credincioșilor din diferite contexte etnice de a se accepta reciproc în dragoste și de a trăi împreună în armonie, în bisericile locale[7]. Pavel este neclintit în insistența lui că iudeii și neamurile au fost împăcați cu Dumnezeu prin sângele lui Isus Hristos, așa încât în Hristos, „nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul și în toți” (Col. 3:11). Hristos a zdrobit „zidul care ne despărțea”, și a împăcat iudeii și neamurile cu Dumnezeu „într-un singur trup, prin cruce” (Efes. 2:14-16). Credincioșii sunt parte a noii creații a lui Dumnezeu și, chiar dacă erau cândva cu toții păcătoși în Adam, acum ei sunt un popor nou în Hristos.

Acest aspect este observat cel mai clar în Galateni 2, în mustrarea pe care Pavel o face lui Petru pentru că se separase de neamuri (Gal. 2:11-16). Alături de alți creștini iudei din Galatia, Petru acționa în teamă de evrei, despre care credea că se vor simți jigniți de faptul că el ar fi fost în părtășie cu neamurile. Dar Pavel insistă asupra faptul că acest fel de retragere reprezintă un afront la adresa Evangheliei însăși (Gal. 2:15-21). Aici, acceptarea neamurilor – cei care proveneau dintr-un grup etnic diferit – în calitate de membri egali în familia lui Dumnezeu, prin a lua parte la masa părtășiei alături de aceștia, are prioritate în fața dorinței pragmatice de a evita să ofensezi pe alții.

În același fel, Pavel atacă rădăcina etnocentrismului în Epistola către Romani. Aici, Pavel subliniază depravarea universală a omului și puterea Evangheliei spre mântuire, și faptul că Dumnezeu acționează în justificarea prin Hristos a evreilor și neamurilor deopotrivă (Rom. 1-3). Toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu, și sunt justificați prin har, prin credința în Hristos (Rom. 3:21-26). Toți devin copiii lui Avraam prin a crede în Dumnezeul care justifică pe cei păcătoși (Rom. 4). Toți stau condamnați în Adam, și toți sunt justificați în Hristos (Rom. 5:12-21). Pavel avertizează atât pe evrei cât și pe neamuri să nu crească în aroganță, ci să recunoască harul lui Dumnezeu arătat și unora și altora (Rom. 2:17-29; Rom. 11:17-24). Dovada din cartea Romani indică faptul că Pavel scria aproape cert unei adunări eterogene, îndemnându-i să lase deoparte mândria etnică și să trăiască împreună în unitate creștină.

Polemica împotriva etnocentrismului nu este limitată la Pavel. Ea este prevalentă și de-a lungul Evangheliilor. Isus ofensează mândria etnocentrică a fariseilor, însoțindu-se cu neamurile, cu vameșii și cu păcătoșii. Evangheliile arată că cetățenia în Împărăția lui Dumnezeu este obținută prin credința în Hristos, nu prin identitatea etnică[7]. Chemarea la pocăință include o chemare la pocăința față de mândria etnică și rasială. Așa cum arăta John Piper, „Credința în Hristos elimină etnia”[8]. Piper dovedește acest fapt prin nenumăratele exemple ale acestei teme, prezentă în Evanghelii: lăudarea credinței centurionului (Matei 8:5-13), pilda bunului samaritean (Luca 10:33), vindecarea celor 10 leproși, dintre care doar un străin s-a întors pentru a aduce mulțumiri (Luca 17:16), vindecarea fiicei femeii siro-feniciene (Marcu 7:26), curățarea templului (Marcu 11:17). În mod clar, Isus nu se temea să ofenseze mândria etnocentrică a fariseilor.

Dar, pentru a fi clar, cei ce propun „principiul unității omogene” susțin că ei nu doresc să promoveze mândria etnocentrică în creștini, ci mai degrabă susțin că bisericile omogene sunt mult mai sensibile cultural și îi integrează mai ușor pe cei necredincioși, care ar putea să se simtă neconfortabili în a fi nevoiți să treacă peste bariere culturale. Cu alte cuvinte, susținătorii bisericilor omogene cred că este mai strategic să îndepărtăm barierele culturale dinaintea Evangheliei prin a înființa biserici monoetnice și monoculturale. Cu toate acestea, este un lucru naiv și superficial să presupunem că oamenii păcătoși care au o dispoziție inerentă către prejudecăți etnice vor abandona aceste lucruri fără a fi chemați să trăiască în comuniune cu cei care sunt diferiți de ei[8]. Dovada Noului Testament indică faptul că Isus și apostolii nu au tolerat niciodată etnocentrismul necredincioșilor, ci dimpotrivă au inclus chemarea la pocăință față de etnocentrism și chemarea de a îi îmbrățișa pe „ceilalți”, acestea două fiind parte integrantă a mesajului Evangheliei. În timp ce „principiul unității omogene” subliniază ideea de a căuta să câștigăm pe oameni prin a nu le ofensa sensibilitățile etnocentrice, abordarea lui Isus este radical diferită: Hristos înfige securea la rădăcina mândriei etnice[10].

Au fost bisericile Noului Testament „monoetnice”?

Donald McGavran, inițiatorul mișcării de creșterea bisericii care a formulat „principiul unității omogene”, a subliniat că „adunările Noului Testament erau izbitor de mono-etnice”[11]. McGavran a susținut că, sub influența Duhului Sfânt, apostolii au mers înainte, folosindu-se de liniile de demarcație a unităților omogene, vorbind pentru început în primul rând evreilor, pentru a crește biserica: „atâta vreme cât evreii puteau să devină creștini în interiorul iudaismului, biserica putea și a crescut uimitor printre evrei… Devenind creștini în interiorul sinagogii, aceștia au putut să crească fără a avea de înfruntat barierele rasiale sau de clasă socială”[12].

Așadar, în mod natural avem de-a face cu întrebarea privitoare la problema de față: Este aceasta o citire credincioasă a Noului Testament? Eu cred că felul în care McGavran citește dovezile este unul distorsionat, întrucât el a trecut cu vederea modalitatea în care Luca prezintă istoria mântuirii ca o relatare progresivă, în cartea Faptelor Apostolilor[13]. Apostolii nu fost călăuziți în niciun fel de un „principiu al unității omogene” – iar acest lucru este foarte clar dacă ne uităm la diversitatea culturală și lingvistică dintre evrei în ziua Cincizecimii și la natura eterogenă a bisericilor plantate după ce neamurile au fost aduse în Biserică. Luca portretizează înaintarea misiunii Bisericii de-a lungul liniilor de demarcație istorice în mântuire, în cartea Faptelor Apostolilor. Esența mesajului lui Luca este că Evanghelia, proclamată de apostoli și împuternicită de Duhul Sfânt, trece dincolo de barierele insurmontabile, în vreme ce poporul lui Dumnezeu este reconstituit în jurul Hristosului înviat. Astfel, Donald McGavran și mișcarea creșterii bisericii au folosit o citire eronată a Scripturii pentru a susține ideea de omogenitate, impunând asupra textului o gândire preconcepută, caracterizată de pragmatism.

Concluzie

Modelul apostolic al Bisericii din Noul Testament indică faptul că, oriunde acest lucru este posibil, bisericile nu trebuie înființate sau împărțite folosind criterii de etnie, cultură, clasă socială, vârstă sau afinități de grup. În anumite cazuri, diferențele lingvistice pot impune ca necesare biserici distincte. Dar chiar și în aceste cazuri, dacă există o lingua franca în care oamenii pot să comunice, diferențele lingvistice pot să nu necesite separarea.

Gloria lui Hristos se vede cel mai viu atunci când cei din afară observă dragostea inspirată de cruce și care contopește diversele culturi în ea, ca și unitatea pe care credincioșii din diferite contexte culturale o au unii față de alții. O dorință pragmatică după creșterea rapidă și multiplicarea bisericilor nu ar trebui să ne conducă la a face compromis în ceea ce privește unitatea pe care Hristos a cumpărat-o cu sângele Lui. René Padilla vorbește foarte bine despre acest subiect:

„Poate fi adevărat că „oamenilor le place mai degrabă să devină creștini fără a fi nevoiți să treacă peste barierele rasiale, lingvistice sau de clasă socială”, dar acest lucru este irelevant. Membralitatea în trupul lui Hristos este o chestiune care nu ține de ce ne place sau nu ne place, ci de a ne atașa noului popor, sub domnia lui Hristos. Fie că place sau nu unei persoane, același act care împacă pe cineva cu Dumnezeu introduce în mod simultan acea persoană într-o comunitate unde oamenii își găsesc identitatea în Isus Hristos, mai degrabă decât în rasa lor, cultura lor, clasa lor socială, sau sexul lor, și sunt, pe cale de consecință, împăcați unii cu alții.”[14].

Sunt, prin aceasta, împotriva creșterii și multiplicării rapide? În niciun caz! Și eu doresc din toată inima să văd mulțimi de oameni atinși cu Evanghelia lui Hristos. Dar ceea ce doresc este ca lucrătorii Evangheliei să țină minte faptul că nicăieri în Noul Testament nu ni se poruncește să împărțim bisericile în grupuri de oameni. Așa cum am văzut, dovada Scripturii ne îndreaptă către o direcție total opusă – oameni din diferite seminții, de diferite limbi și din diferite națiuni sunt aduși într-un singur popor al lui Dumnezeu, pentru a se închina lui Dumnezeu împreună, în părtășie și armonie, ca o împărăție de preoți pentru Dumnezeul nostru. Fie ca biserica să continue să trudească spre reconcilierea rasială, învățând să recunoaștem că în Hristos nu există nici „negro” și nici „ku klux klani”. În mod asemănător, am face bine să recunoaștem că în Hristos, între cei ce sunt credincioși Lui, nu există nici „brahmani”, nici „daliți”, nici „tutsi” și nici „hutu”. Să știm că unitatea noastră este reflectată în compoziția demografică a adunărilor noastre ca o manifestare a înțelepciunii felurite a lui Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin crucea Domnului nostru Isus Hristos. Fie ca El să primească gloria și cinstea de care este vrednic!

Bibliografie

  1. Acest articol include mai multe pasaje editate și modificate din articolul autorului, denumit „Caste and Church Growth: An Assessment of Donald McGavran’s Church Growth Principles from An Indian Perspective”, The Southern Baptist Journal of Missions and Evangelism.
  2. Donald McGavran, Understanding Church Growth (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1970), 190-211.
  3. Evident, nu mă refer la contextele monoetnice, cum ar fi regiunile rurale sau chiar suburbiile din America, unde aspectele demografice ale contextului ne arată existența unei singure culturi sau etnii, și astfel bisericile monoetnice sunt inevitabile. Eu mă refer aici în mod specific la acele contexte culturale în care există mai mult decât o singură cultură sau etnie. Chiar și în contextul monoetnic, totuși, nu cred că bisericile ar trebui să fie înființate pe baza principiului omogenității, în funcție de criterii legate de clasă socială, vârstă sau afinități.
  4. A se vedea critica incisivă și respingerea profundă a principiului unității omogene a lui McGavran de către teologul latino-american René Padilla, în „The Unity of the Church and the Homogenous Unit Principle”, International Bulletin of Missionary Research 6 (1981): 23-30. Mare parte a analizei de aici este datorată examinării pătrunzătoare și convingătoare a lui Padilla cu privire la dovezile biblice legate de acest subiect.
  5. David Smith, „The Church Growth Principles of Donald McGavran”, Transformation 2 (1985): 27.
  6. Ibid, 28. Cf. Michael Green, Evangelism in the Early Church, ed. rev. (Grand Rapids, MI: William B. Eerdmans, 2004).
  7. O subliniere proaspătă a polemicii Noului Testament împotriva etnocentrismului a fost una din cele mai bune contribuții la analiza subiectului, în ciuda altor probleme, legat de așa numita teologie „noua perspectivă asupra lui Pavel”. A se vedea, de exemplu, N.T. Wright, Paul and the Faithfulness of God, vol. 2 (Minneapolis: Fortress Press, 2013), 774-1038.
  8. A se vedea excelenta discuție a lui John Piper în Bloodlines, 115-127.
  9. Ibid, 118.
  10. Acest lucru este, din nefericire, confirmat de propria mea experiență din multele adunări monoetnice din jurul lumii, ca și de experiențele dureroase ale prietenilor implicați în lucrarea de slujire pastorală din India. De exemplu, încălcând flagrant pasajul din 2Corinteni 6:14-18, oamenii preferă căsătoria cu cei necredincioși din același grup sau castă etnică în detrimentul căsătoriei cu cei credincioși care provin din alte grupuri etnice. Uneori, când doi credincioși să iubesc și doresc să se căsătorească trecând peste liniile de demarcație rasiale sau de castă, apar prejudecățile etnocentrice atunci când familiile pretins creștine refuză astfel de căsătorii. Se pare că „principiul unității omogene” a dezvoltat și întărit prejudecățile etnocentrice păcătoase în interiorul grupurilor de oameni care, altfel, pretind că-L cunosc pe Hristos.
  11. Unii susținători ai ideii de omogenitate spun că nu trebuie făcută o paralelă între problemele de diviziune dintre evrei și neamuri din vechime și separarea care există în timpurile moderne din punct de vedere rasial, etno-lingvistic și cultural, și aceasta din următoarele patru motive: 1) „evreu” și „neamuri” nu reprezintă termeni în principal etnici; (2) Separarea între evrei și neamuri era înrădăcinată în Lege, lucru care este diferit de separarea existentă din punct de vedere etnic în timpurile moderne; (3) Distanța culturală între evrei și neamuri din timpul Noului Testament nu era era atât de mare pe cât este distanța culturală între etniile de astăzi; și (4) evreii s-au străduit să accepte mântuirea neamurilor, ceea ce nu este cazul în peisajul creștin de astăzi. Richard W. Hardison, „A Critique of the Multi-Ethnic Church Movement: 2000-2013”, (Ph.D. diss., The Southern Baptist Theological Seminary, 2014), 117. În primul rând, este adevărat că „evreu” și „neamuri” nu erau în primul rând deosebiri etnice, ci mai degrabă deosebiri religioase înrădăcinate în legământul Legii. Totuși, ostilitatea dintre evrei și neamuri era mai mult decât o simplă ostilitate religioasă. Ea s-a extins la aspectele culturale, lingvistice și de etnie. Noțiunea că evreii și neamurile nu împărtășesc o distanță culturală mare este pur și simplu incorectă, după cum indică orice analiză a literaturii iudaismului celui de-al doilea templu. În final, este adevărat că evreii s-au străduit să accepte mântuirea neamurilor, ceea ce nu este cazul astăzi, dar egocentrismul evreilor este asemănător egocentrismului tuturor ființelor omenești din toate timpurile, pur și simplu pentru că suntem oameni căzuți în păcat, care ne străduim să acceptăm și să trăim în comunitate, alături de cei care nu sunt asemenea nouă. De aceea, chiar dacă există unele puncte de discontinuitate între separația iudei-neamuri și separația modernă etno-culturală, există suficiente puncte de continuitate pentru a putea face această paralelă. Mai mult, Noul Testament extinde chemarea la unitate dincolo de „evrei” și „neamuri”, pentru a include grupuri de oameni precum „barbarii” și „sciții”, care sunt categorii etno-lingvistice (Col. 3:11). În Noul Testament, unitatea în Hristos estompează toate celelalte aspecte care țin de identitate, iar chemarea de a îmbrățișa pe cei ce sunt diferiți de noi cuprinde toate categoriile de oameni care sunt diferiți, și ia forma unei vieți împreună, în biserica locală.
  12. Donald A. McGavran, „The Priority of Ethnicity”, Evangelical Missions Quarterly 19 (1983): 15.
  13. Donald A. McGavran, Understanding Church Growth (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1970), 202.
  14. Așa cum notează Padilla, „Observațiile lui Luca, totuși, nu susțin ideea că apostolii au promovat în mod deliberat formarea de congregații mono-rasiale și că ar fi tolerat prejudecățile evreilor împotriva neamurilor de dragul creșterii numerice a bisericii. Pentru a pretinde că Luca ar fi făcut acest lucru, ar trebui să venim înaintea Scripturii cu ideea preconcepută că (1) apostolii ar fi îmbrățișat teoria modernă potrivit căreia prejudecățile rasiale „pot și ar trebui să reprezinte un instrument ajutător în vederea creștinării lumii” și că (2) multiplicarea bisericii necesită în mod inevitabil o ajustare în vederea respectării principiului unității omogene. Fără această prezumție nejustificată, cu greu ar putea rata cineva ideea care ni se prezintă în Faptele Apostolilor și care arată că răspândirea Evangheliei către neamuri a fost un pas atât de dificil pentru biserica din Ierusalim, încât ea nu s-a putut face decât însoțită de viziuni și porunci (8:26ff.; 10:1-16) sau sub presiunea persecuției (8:1ff.; 11:19-20). Nu există nicăieri vreun indiciu din care să aflăm că iudeii care erau creștini predicau Evanghelia „doar evreilor din considerații strategice”. Padilla, „Unity of the Church”, 25 (subl. orig.).
  15. Padilla, „Unity of the Church”, 24.

 

Acest articol a fost tradus în parteneriat cu Magna Gratia. Pentru resurse biblice asemănătoare, vizitați pagina lor de internet.

Altele etichetate ca: articles