Puterea exemplului

„Exemplul nu este principalul lucru în viață, ci singurul lucru”. Prin acea frază, Albert Schweitzer, faimosul medic misionar și autor, a statuat clar importanța și puterea exemplului. Câți dintre noi am citit-o, am fost influențați de viața puternică a unui păstor, prezbiter sau alt creștin pe care l-am întâlnit devreme în viețile noastre! Dacă aș menționa expresia „păstor credincios”, la cine te-ar duce asta cu gândul? Dacă aș spune „un creștin credincios”, la cine te-ai gândi?

Desigur, afirmația lui Schweitzer este un pic exagerată. Într-o viață credincioasă sunt implicate multe alte lucruri, dar ele însele sunt toate combinate în exemplul pe care cineva îl oferă.

„Mentorarea” și „formarea” pot să sune ca niște concepte noi, dar ele nu sunt astfel. Se pare că tocmai felul în care Dumnezeu ne-a creat a avut în minte acest lucru. El ne-a creat ca oameni, și ne-a făcut după chipul Lui. Noi suntem meniți să Îi urmăm exemplul și să Îi imităm caracterul. Prin întruparea lui Hristos, Dumnezeu a venit în trup într-un fel în care să Îl putem înțelege și să ne raportăm la El și, așa cum spunea Petru, „v-a lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui” (1 Petru 2:21).

Dar și noi luăm parte la această lucrare de a fi exemple și de a urma exemple. Dumnezeu ne-a făcut ca să ne naștem și să ne maturizăm în compania altor oameni, în familie. Noi nu suntem creați prin noi înșine, nici nu apărem dintr-o dată ca niște oameni maturi. Dumnezeu a plănuit ca părinții iubitori să fie parte din calea pe care oamenii cresc.

Și aceasta este calea pe care Dumnezeu a dorit să Se facă cunoscut în această lume decăzută.

În Vechiul Testament, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam și pe urmașii lui să fie un popor sfânt, separat de restul lumii. Ei trebuiau să fie speciali astfel încât lumea să aibă o imagine a unei societăți care să oglindească tocmai caracterul lui Dumnezeu, întruchipând preocupările și valorile Lui. Când Dumnezeu i-a spus poporului Lui în Levitic 19 că ei trebuiau să fie „sfinți, pentru că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt sfânt”, El nu îi vorbea doar unui individ, lui Moise, Aaron sau Iosua. Cu siguranță că li se adresa lor, dar în Levitic 19:1 vedem că Dumnezeu l-a învățat explicit pe Moise să spună aceste lucruri înaintea întregii adunări a Israelului. Legile pe care El le-a dat apoi aveau mult de-a face cu relațiile dintre ei, cu echitatea, dreptatea și interacțiunile sociale. El demonstrează că acești oameni aveau grijă unii de alții, de cei pierduți și de cei sărmani, de străini și de tineri – și astfel arătau ceva din caracterul Creatorului lor drept și îndurător.

Eșecul Israelului în această lucrare de a fi și a urma un model înaintea altora este una dintre principalele acuzații ale lui Dumnezeu față de poporul din Vechiul Testament. Astfel, în Ezechiel 5, rolul Israelului a devenit unul de instruire a popoarelor prin exemplu negativ. Domnul îi spune Israelului: „Acesta este Ierusalimul! Eu îl pusesem în mijlocul neamurilor și de jur împrejurul lui sunt țări… Te voi preface într-un pustiu, te voi face de ocară printre neamurile care te înconjoară, înaintea tuturor trecătorilor. Vei ajunge de ocară și de rușine, vei fi o pildă și o groază pentru neamurile care te înconjoară, când voi aduce la îndeplinire judecățile Mele împotriva ta, cu mânie, cu urgie, și cu pedepse aspre, Eu, Domnul, o spun, când voi arunca împotriva lor săgețile nimicitoare ale foametei, care dau moartea, și pe care le voi trimite să vă nimicească” (5:5, 14-15). Dumnezeu repetă în Ezechiel că El va face ceea ce îi va face poporului Israel pentru Numele Lui, adică pentru ca adevărul despre El să fie cunoscut printre popoarele lumii.

Această mărturie comună este ceea ce Dumnezeu a avut în vedere și prin biserica din Noul Testament. În Ioan 13, Isus a spus că lumea urma să cunoască faptul că noi suntem ucenicii Lui prin dragostea cristică pe care o avem unii față de alții. Pavel îi scria bisericii din Efes: „odinioară erați întuneric; dar acum sunteți lumină în Domnul. Umblați deci ca niște copii ai luminii” (Efes. 5:8). În viețile noastre individuale și în efectul multiplicat al vieților noastre ca biserici, noi venim cu lumina nădejdii lui Dumnezeu în această lume întunecată și disperată.

Prin viețile noastre, noi, creștinii, ne învățăm unii pe alții și învățăm această lume ceva despre Dumnezeu.

Dacă ne iubim unii pe alții, vom arăta ceva din ceea ce înseamnă să Îl iubim pe Dumnezeu. Pe de altă parte, „cine nu-l iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să Îl iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” (1 Ioan 4:20). Prin sfințenia noastră, noi arătăm ceva despre sfințenia lui Dumnezeu. Suntem chemați să le dăm oamenilor nădejdea că există un alt fel de a trăi decât în frustrare egoistă, așa cum ne încurajează firile noastre decăzute și lumea din jurul nostru.

Dragi păstori și prezbiteri, ce îi spun bisericile noastre lumii despre Dumnezeu?

Îi învățăm oare pe oameni că Dumnezeu este limitat la rasa noastră? Îi învățăm oare că El tolerează păcatul și necredincioșia, viețile egoiste, nimicurile și certurile? Cât de serios i-am condus pe membrii noștri să își asume această mare însărcinare și acest mare privilegiu de a fi o imagine publică, o fereastră și o ilustrare a caracterului lui Dumnezeu în fața creației Sale?

Ce privilegiu imens ni s-a dat, și cât de puțin părem că îl luăm în seamă. Noi credem că, dacă strângem mai mulți oameni în bisericile noastre, acest lucru cumva ar anula responsabilitatea noastră față de cei ce sunt deja considerați membri. Dar ce mărturie dă fiecare dintre aceștia? Câte mărturii greșite trebuie să vă străduiți să compensați pentru ca oamenii să vadă buna mărturie pe care Dumnezeu o dă prin cei cu adevărat convertiți și care arată acest lucru.

Întreg exercițiul disciplinei bisericii nu are în vedere în final răzbunarea sau apărarea cuiva. Acestea sunt lucruri de care Dumnezeu are grijă, nu păcătoșii iertați ca noi (Deut. 32:35; Rom. 12:19)! Însă noi avem un rol de jucat în prezentarea unei mărturii bune față de alții, o mărturie despre cum este Dumnezeu.

Suntem chemați să fim exemplari în viețile și purtarea noastră. Ați observat că, în epistolele sale pastorale, Pavel pare preocupat îndeosebi de reputația pe care un prezbiter o are față de cei din afara bisericii? Deși pot exista o mulțime de motive în sprijinul acestui lucru, unul trebuie în mod cert să țină de rolul reprezentativ al prezbiterului bisericii înaintea lumii. Așa trebuie să fie și biserica în întregimea ei. Iată de ce Pavel a fost atât de pornit în 1 Corinteni 5. Și ai observat cu precizie de ce Pavel est revoltat? El nu îl ceartă pe omul care avea o relație intimă păcătoasă, ci mustră aspru biserica, pentru că ea tolerase un astfel de păcat printre membrii ei!

Știm adevărul trist că unii dintre membrii noștri vor demonstra cu timpul că ei sunt pierduți în păcat, chiar dacă au pretins cândva că sunt credincioși. Noi vrem să credem că măcar unii dintre ei se vor pocăi și se vor întoarce. Dar noi nu ne așteptăm vreodată ca biserica, în întregimea ei, să își abandoneze responsabilitatea de a-L reprezenta bine pe Dumnezeu apărând sfințenia și mustrând păcatul. De acest lucru ținea mustrarea aspră pe care Pavel a făcut-o la adresa bisericii din Corint, lucru foarte asemănător cu păcatul Israelului idolatru din Vechiul Testament.

Prieteni, ce ar spune apostolul Pavel despre biserica voastră sau de a mea? Câtă neimplicare să tolerăm în numele dragostei? Câte relații adultere sau divorțuri nebiblice să permitem să treacă netratate în bisericile noastre, deși aceste lucruri strigă cu glas tare înaintea lumii că „noi nu suntem în niciun fel diferiți de ei”? Câtor oameni care dezbină bisericile să le permitem să rupă bisericile pentru chestiuni neînsemnate, sau câte evanghelii false să lăsăm să treacă neconfruntate?

Dragi frați, dacă citiți aceste cuvinte și sunteți păstori, prezbiteri, învățători, lideri sau simpli membri într-o biserică, gândiți-vă la marea responsabilitate pe care o avem. Gândiți-vă cum am putea avea cea mai bună mărturie despre Dumnezeu – prin ignorarea păcatului în mijlocul nostru, sau prin a ne strădui să îi restaurăm cu blândețe pe cei care au căzut în păcat, așa cum ne învață Pavel în Galateni 6:1? Ce anume Îl reflectă cel mai bine pe Dumnezeul căruia ne închinăm? Oare există vreun loc din Cuvântul lui Dumnezeu în care îndurarea Lui să umbrească sfințenia Sa? Dar în biserica Sa? Care este isprăvnicia noastră în această chestiune?

Luați aminte la exemplul pe care îl dați înaintea lumii din jurul vostru. Dumnezeu are un plan măreț pentru poporul Său și pentru lumea care Îi aparține; El ne cheamă să arătăm acest lucru prin cuvintele și prin viețile noastre. Faceți asta?

Fie ca Dumnezeu să ne ajute pe fiecare să fim credincioși în această mare chemare.

Acest articol a fost tradus în parteneriat cu Magna Gratia. Pentru resurse biblice asemănătoare, vizitați pagina lor de internet.