Predicare & Teologie

PROBLEMA PREDICĂRII ÎN ZILELE NOASTRE – ȘI TEOLOGIA BIBLICĂ, ÎN CALITATE DE SOLUȚIE LA ACEASTA

De Thomas R. Schreiner

Thomas R. Schreiner este profesor de interpretare a Noului Testament la Southern Baptist Theological Seminary în Louisville, Kentucky și păstor cu predicarea la Clifton Baptist Church. Îl puteți găsi pe Twitter la @DrTomSchreiner.
Article
03.01.2010

Diagnoza – Problema predicării din zilele noastre (Partea 1)

Se prea poate ca bătălia pentru ineranța Scripturii să fie deja câștigată în interiorul asociației de biserici de care eu aparțin, și anume Convenția Baptistă de Sud. Cu toate acestea, nici noi și nici alte denominații sau biserici evanghelice care au câștigat astfel de bătălii nu ar trebui să ne felicităm prea devreme. Asta pentru că bisericile conservatoare pot să accepte ineranța Scripturii, dar încă să respingă în practica lor suficiența Cuvântului lui Dumnezeu. Putem spune că Scriptura este Cuvântul fără greșeală al lui Dumnezeu, și totuși să eșuăm să o propovăduim cu seriozitate de la amvoanele noastre.

În fapt, în multe din bisericile evanghelice din zilele noastre există o foame după Cuvântul lui Dumnezeu. Seriile de predici ajung parcă să semene precum serialele de televiziune Gilligan’s Island, Bonanza sau Mary Tyler Moore. Predicarea se concentrează adesea pe etapele ce trebuie parcurse pentru a avea o căsătorie de succes sau pe cum să îți crești copiii în cultura de astăzi. Fără îndoială că predicile care tratează subiecte legate de familie sunt foarte nimerite și necesare, dar adesea putem observa două probleme care apar în legătură cu acestea. În primul rând, se neglijează frecvent ceea ce spune cu adevărat Scriptura. Cât de multe predici pe tema familiei prezintă cu credincioșie și sentimentul urgenței ceea ce Pavel spune cu adevărat despre rolurile bărbatului și femeii (Efes. 5:22-33)? Nu cumva suntem noi deranjați de ceea ce Scriptura spune?

În al doilea rând, și probabil mai important, este că astfel de predici rămân aproape întotdeauna la nivel orizontal. Ele devin laitmotivul adunării săptămână de săptămână, în timp ce gândirea teologică ce pătrunde în Cuvântul lui Dumnezeu și care asigură temelia întregii vieți este ignorată și tratată cu tăcere. Păstorii noștri s-au transformat în niște moraliști care oferă, săptămână de săptămână, sfaturi despre cum să duci o viață fericită.

Multe adunări nu conștientizează ce se petrece cu ele, pentru simplul motiv că viața morală pe care o astfel de predicare o încurajează se află, cel puțin în parte, în acord cu Scriptura. Ea vorbește nevoilor aparente ale credincioșilor și necredincioșilor deopotrivă.

Păstorii mai cred și că ei trebuie să își împăneze predicile cu istorioare și ilustrații, astfel încât anecdotele lor să sublinieze învățătura morală enunțată. Orice bun predicator se va folosi de ilustrații. Dar predicile pot deveni atât de înțesate de istorioare, încât să ajungă complet lipsite de orice fel de teologie.

I-am auzit pe unii evanghelici spunând destul de des că bisericile evanghelice o duc destul de bine în ce privește teologia, întrucât congregațiile nu se plâng de nimic din ceea ce noi le predicăm. Un astfel de comentariu este chiar înfricoșător. În calitate de păstori, noi avem responsabilitatea de a propovădui „întreg sfatul lui Dumnezeu” (F.A. 20:27). Nu ne putem bizui pe sondajele de opinie ale adunărilor pentru a stabili dacă ne împlinim chemarea. Trebuie să ne bazăm pe ceea ce Scriptura ne cere. Se prea poate ca o adunare să nu fi fost obișnuită cu predicarea serioasă a Cuvântului lui Dumnezeu, așa încât ei să nu conștientizeze care sunt lucrurile în care noi, ca păstori, eșuăm.

Pavel ne avertizează că „se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruța turma” (F.A. 20:29). În alt loc, el spune că „va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învățătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, și își vor da învățători după poftele lor. Își vor întoarce urechea de la adevăr, și se vor îndrepta spre istorisiri închipuite” (2Tim. 4:3-4). Dacă ne evaluăm predicarea în funcție de dorințele congregațiilor, am putea sfârși prin a pregăti rețeta ereziei. Nu spun prin asta că adunările noastre sunt eretice, ci doar că nu opinia majorității trebuie să fie testul credincioșiei noastre, ci Cuvântul lui Dumnezeu. Chemarea păstorilor este aceea de a hrăni turma prin Cuvântul lui Dumnezeu, nu să placă oamenilor oferindu-le ceea ce ei vor să audă.

Mult prea adesea, adunările noastre sunt foarte slab învățate de aceia dintre noi care predicăm. Gândiți-vă ce se întâmplă când noi hrănim o adunare cu o hrană constantă formată din predicare moralistă. Da, ar putea învăța să fie blânzi, iertători, iubitori și buni soți sau soții (și evident, orice alt lucru bun!). Inimile lor ar putea fi încălzite și chiar zidite. Dar atâta vreme cât fundamentul teologic este neglijat, lupul ereziei se apropie tot mai mult adulmecând. Dar de ce? Nu pentru că păstorul este un eretic. El poate fi foarte biblic și credincios în teologia lui, și totuși să facă doar aluzie la teologie în întreaga lui predicare, neglijând să predice poporului lui istoria și teologia Bibliei.

Astfel, în prima sau a doua generație, adunarea s-ar putea afla în mod inconștient în situația de a chema la predicare un păstor liberal. Acest nou păstor va continua să predice ca oamenii să fie buni, blânzi și iubitori. Mai apoi, va sublinia importanța căsătoriilor bune și a relațiilor dinamice. Oamenii din biserică nu ar mai putea nici măcar face diferența, întrucât teologia acestuia sună identic teologiei păstorului conservator care l-a precedat. Și, într-un sens, așa și este, căci păstorul conservator n-a propovăduit sau predicat niciodată teologia lui. El a crezut în ineranța Scripturii, dar nu și în suficiența ei, întrucât nu a propovăduit congregației lui tot ceea ce Scriptura spune.

Ignoranța noastră cu privire la teologia biblică iese la suprafață în mod constant. Îmi vin în minte două situații din ultimii zece ani (una pe un mare stadion, cu un vorbitor al cărui nume nu mi-l mai amintesc) în care un predicator îi invita pe oameni să vină în față. Predica de pe stadion se dorise evanghelistică, dar pot spune cu onestitate că Evanghelia nu fusese deloc predicată. Nu se spusese nimic despre Hristos cel răstignit și înviat, sau de ce a fost El răstignit și înviat. Nu s-a spus nimic despre motivul pentru care credința este mântuitoare, nu faptele. Mii de oameni au venit în față și, fără îndoială, au fost socotiți drept mântuiți. Dar mi-am clătinat capul gândindu-mă la ceea ce se petrecuse cu adevărat. M-am rugat ca măcar unii dintre ei să fie convertiți cu adevărat, poate datorită faptului că știau conținutul mesajului Evangheliei din altă ocazie când îl auziseră. Același lucru s-a petrecut la un program de biserică unde am asistat ca vizitator. Predicatorul a făcut un îndemn insistent de a „veni în față” și a fi „mântuiți”, în condițiile în care nu făcuse nici o explicare a Evangheliei!

Astfel de predici care pot să umple bisericile noastre cu oameni neconvertiți sunt de două ori periculoase: acești oameni au fost asigurați de păstori că ei sunt convertiți și nu-și pot pierde niciodată mântuirea, dar în realitate ei sunt în continuare pierduți. Apoi, începând din acea zi, ei sunt îndemnați săptămână de săptămână să facă același lucru, folosind pentru asta noua evanghelie a acestor vremuri post-moderne: fii drăguț!

Descoperirea – Ce este Teologia Biblică (Partea 2)

Soluția la problemele predicării superficiale descrise în partea întâi este în realitate destul de simplă: păstorii trebuie să învețe să folosească teologia biblică în predicarea lor. Cu toate acestea, a învăța cum să facem acest lucru implică să începem prin a ne pune următoarea întrebare: Ce este teologia biblică?

Teologia biblică versus teologia sistematică

În contrast cu teologia sistematică, teologia biblică se focalizează pe derularea evenimentelor biblice. Teologia sistematică, chiar dacă este informată de teologia biblică, este atemporală. Don Carson subliniază faptul că teologia biblică „se află mai aproape de textul biblic decât teologia sistematică, își propune să obțină o sensibilitate autentică în ceea ce privește caracterul distinctiv al fiecărui pasaj, și caută să conecteze diversele pasaje biblice, folosind temele incluse în acestea. De aceea, în mod ideal, teologia biblică reprezintă un fel de disciplină de tip punte între exegeza responsabilă a textului și teologia sistematică responsabilă (chiar dacă fiecare din acestea influențează în mod inevitabil pe celelalte două).[1]

Cu alte cuvinte, teologia biblică își restricționează aria de aplicabilitate într-un mod mai conștiincios la mesajul textului sau la grupul de pasaje biblice aflate în analiză. Ea caută să identifice temele care sunt centrale pentru scriitorii biblici, în contextul lor istoric, și încearcă să discearnă coerența acestor teme. Teologia biblică se concentrează pe derularea evenimentelor din Scriptură – pe desfășurarea planului lui Dumnezeu în istoria răscumpărării. După cum vom vedea mai în detaliu în partea a treia, aceasta înseamnă că noi trebuie să interpretăm și deci să predicăm fiecare pasaj în contextul relației lui cu întreaga derulare a istoriei biblice.

Pe de altă parte, teologia sistematică ridică întrebări cu privire la acel text, care reflectă preocupări filozofice sau întrebări relevante pentru vremea aceasta. Sistematicienii pot, de asemenea, să exploreze, cu un scop bun, teme care sunt prezente în mod implicit în scrierile biblice, dar care nu capătă o atenție susținută în acel text biblic. Totuși, ar trebui să fie evident faptul că orice teologie sistematică vrednică de acest nume se construiește pe temelia teologiei biblice.

Așa cum notează Brian Rosner, accentul distinctiv al teologiei biblice stă în aceea că aceasta „lasă ca textul biblic să stabilească agenda”[2]. Kevin Vanhoozer subliniază astfel rolul specific al teologiei biblice: „teologia biblică este numele dat unei abordări în interpretarea Bibliei care pleacă de la prezumția că Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, este transmisă textual prin cuvintele unor ființe omenești, cuvinte care au trăsături literare variate și condiționare istorică”[3]. Sau, „pentru a afirma acest lucru într-un mod și mai pozitiv, teologia biblică corespunde intereselor textelor în cauză”[4].

Carson exprimă bine această contribuție a teologiei biblice:

„Așa cum implică numele ei și chiar cum ea funcționează inductiv în diversele texte biblice, în mod ideal, teologia biblică urmărește să descopere și să prezinte unitatea tuturor textelor biblice luate împreună, bizuindu-se primordial pe categoriile acelor texte analizate. În acest sens, vorbim despre teologie biblică canonică, despre teologia biblică „a întregii Biblii”[5].

Teologia biblică se poate limita la teologia cărții Geneza, a Pentateuhului, a Evangheliei după Matei, a cărții Romani, sau chiar a tuturor scrierilor lui Pavel. Și totuși, teologia biblică poate cuprinde de asemenea întregul canon al Scripturii, în care este integrată derularea istoriei Scripturii ca întreg. Mult prea adesea, predicatorii expozitivi se limitează singuri la cartea Levitic, la Evanghelia după Matei, sau la cartea Apocalipsa, fără a lua în considerare locul în care acestea se găsesc în derularea istoriei răscumpărării. Ei izolează astfel o parte a Scripturii de alta și, de aceea, predică într-o modalitate trunchiată, în loc să propovăduiască întreg sfatul lui Dumnezeu. Gerhard Hasel remarcă foarte bine că trebuie să facem teologie biblică într-un fel „care caută să facă dreptate tuturor dimensiunilor realității față de care mărturisesc textele biblice”[6]. Un astfel de mod de a face teologie nu este limitat doar la profesorii de seminar teologic, ci este responsabilitatea fiecărui predicator al Cuvântului!

Ajungem apoi la diferențele dintre teologia sistematică și teologia biblică, aspect în care Carson ne ghidează din nou[7]. Teologia sistematică ia în considerare contribuția teologiei istorice și, astfel, ea se folosește de lucrarea lui Augustin, Aquino, Luther, Calvin, Edwards și a numeroși alți teologi în formularea teologiei Scripturii. Teologia sistematică încearcă să transmită Cuvântul lui Dumnezeu direct contextului nostru cultural și zilelor noastre. De aceea, este evident că orice predicator bun trebuie să fie înrădăcinat în teologie sistematică pentru a proclama un cuvânt profund și puternic înaintea contemporanilor lui.

Teologia biblică este mai inductivă și formează temelia. Carson spune pe bună dreptate că teologia biblică este o „disciplină mediatoare”, în timp ce teologia sistematică este o „disciplină culminantă”. De aceea, putem afirma că teologia biblică joacă un rol intermediar, funcționând ca o punte între studiul istoric și literar al Scripturii, și teologia dogmatică.

Astfel, teologia biblică pleacă de la textul respectiv, în contextul lui istoric. Asta nu înseamnă că teologia biblică este o preocupare pur neutră sau obiectivă. Așa cum spunea Krister Stendhal, ideea că noi am putea să separăm ceea ce s-a dorit a se spune la vremea respectivă de ceea ce se dorește a se spune acum, este o himeră. Scobie spune următoarele lucruri despre teologia biblică:

„Presupozițiile ei, bazate pe o dedicare față de credința creștină, includ convingerea că Biblia reprezintă o revelație divină, că în Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu constituie norma pentru viața și credința creștinului și că tot ceea ce conțin Vechiul și Noul Testament poate fi, într-un anume fel, relaționat la planul și scopul singurului Dumnezeu al întregii Biblii. O astfel de teologie biblică poate fi localizată undeva între ceea ce Biblia „a vrut să spună inițial” și ceea ce ea „spune astăzi”.[8]

Implicația este, așadar, că teologia biblică nu este limitată la doar Noul sau Vechiul Testament, ci le ia în considerare pe amândouă, împreună, în calitate de Cuvânt al lui Dumnezeu. Într-adevăr, teologia biblică pleacă de la noțiunea potrivit căreia canonul Scripturii funcționează ca normă a ei și astfel ambele Testamente sunt necesare pentru a alcătui teologia Scripturii.

Echilibrând Vechiul și Noul Testament

Există o dialectică minunată între Vechiul și Noul Testament în ceea ce privește teologia biblică. Noul Testament reprezintă culminarea istoriei răscumpărării începută în Vechiul Testament și, de aceea, teologia biblică este, prin definiție, o teologie narativă. Ea capturează relatarea lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu în istorie. Desfășurarea istorică a ceea ce Dumnezeu a făcut poate fi descrisă ca istoria mântuirii sau istoria răscumpărării.

Este de asemenea util să luăm în considerare Scripturile din punct de vedere al promisiunii și împlinirii: ceea ce este promis în Vechiul Testament, este împlinit în Noul. Trebuie să fim atenți să nu ștergem particularitatea istorică a revelației Vechiului Testament, astfel încât să eliminăm contextul istoric în care acesta s-a născut. Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem progresul revelației, de la Vechiul Testament la Noul Testament. Un astfel de progres al revelației recunoaște natura preliminară a Vechiului Testament și cuvântul final care vine în Noul Testament. Prin a spune că Vechiul Testament este preliminar nu desființăm rolul lui crucial, căci nu putem înțelege Noul Testament dacă nu am cuprins de asemenea înțelesul Vechiului Testament, și vice-versa.

Unii sunt ezitanți în a accepta tipologia, dar o astfel de abordare este fundamentală pentru teologia biblică, întrucât aceasta este folosită de către înșiși autorii biblici. Ce este tipologia? Tipologia constă din corespondențele divin intenționate între evenimente, persoane și instituții din Vechiul Testament, și împlinirea lor în Hristos, în Noul[9], ca atunci când Matei se referă în Evanghelia lui la întoarcerea Mariei, a lui Iosif și a lui Isus din Egipt, folosind limbajul plecării Israelului din Egipt (Matei 2:15; Exod 4:22-23, Osea 11:1). Evident, nu doar autorii Noului Testament observă aceste „corespondențe intenționate divin”. Și autorii Vechiului Testament fac acest lucru. De exemplu, atât Isaia cât și Osea prezic un exod care va urma același model al primului exod. În același fel, Vechiul Testament așteaptă un nou David, care va fi chiar mai mare decât primul. Vedem apoi în însăși Vechiul Testament creșterea rapidă a tipologiei, așa încât împlinirea unui model este întotdeauna mai mare decât modelul însuși. Isus nu este doar un nou David, ci este un David mai măreț.

Tipologia recunoaște un model divin și un scop în istorie. Dumnezeu este Autorul final al Scripturii, iar relatarea ei reprezintă opera divină. Iar Dumnezeu cunoaște sfârșitul ei încă de la început, așa încât noi, în calitate de cititori, putem vedea în Vechiul Testament umbre ale împlinirii finale.

Instruire – Cum să practicăm teologia biblică atunci când predicăm (partea 3)

Atunci când predicăm Cuvântul, este vital să înțelegem unde se situează cartea pe care o studiem în linia temporală a relatării istoriei răscumpărării. Cu riscul de a supra-simplifica lucrurile, pot spune că practicarea teologiei biblice în timp ce predicăm constă din două etape de bază: să privești înapoi, după care să privești la întreg.

Privește înapoi – teologia antecedentă

Walter Kaiser ne reamintește că ar trebui să luăm în considerare teologia antecedentă a fiecărei cărți atunci când predicăm din Scriptură[10].

De exemplu, când predicăm din cartea Exodul, cu greu vom reuși să interpretăm corect mesajul acesteia, dacă o citim separat de contextul ei precedent. Iar contextul care o precedă reprezintă mesajul din cartea Geneza. Vedem în cartea Geneza că Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor și că El a creat ființele omenești după chipul Său, astfel încât oamenii să ducă stăpânirea Domnului mai departe, peste întreaga lume. Cu toate acestea, Adam și Eva au eșuat în a se încrede în Dumnezeu și în a asculta de mandatul divin. Creația a fost urmată de cădere, care a introdus moartea și ruina în lume. Cu toate acestea, Domnul a promis că victoria finală a venit prin sămânța femeii (Gen. 3:15). Un conflict intens urma să aibă loc între sămânța femeii și sămânța șarpelui. Dar prima va izbândi. Urmărim apoi în restul cărții Geneza lupta dintre sămânța femeii și sămânța șarpelui, și învățăm că sămânța șarpelui este impresionant de puternică: Cain îl ucide pe Abel; cei răi îi domină numeric pe cei neprihăniți, până acolo încât doar Noe și familia lui mai rămân pe pământ – ființele omenești ajung să comploteze împotriva lui Dumnezeu, pentru a-și face un nume pe pământ, construind turnul Babel. Cu toate acestea, Domnul rămâne suveran. El îl judecă pe Cain. El îl distruge pe toți cu ocazia potopului, cu excepția lui Noe și a familiei sale. Apoi El încurcă și împiedică planurile ființelor omenești la turnul Babel.

Domnul face un legământ cu Avraam, Isaac și Iacov, și promite că biruința din Geneza 3:15 va veni prin sămânța lor. Domnul le va dărui urmași, teritorii și binecuvântare universală. Cartea Geneza se concentrează în special asupra promisiunii legată de urmașii acestor patriarhi. Cu alte cuvinte, Avraam, Isaac și Iacov nu intră în posesia țării promise și nici nu ajung să binecuvânteze întreaga lume în timpul generației lor. Dar cartea Geneza se încheie cu relatarea celor 12 copii pe care Domnul i-a dăruit lui Iacov.

Așadar, cum este această „teologie antecedentă” a cărții Geneza crucială pentru citirea cărții Exodul? Ea este elementară, pentru că, atunci când cartea Exodul începe cu înmulțirea minunată a poporului Israel, recunoaștem imediat că promisiunea avraamică a multor descendenți, formulată în cartea Geneza, se împlinea. Și nu doar aceasta, ci, gândindu-ne la Geneza 3, conștientizăm că Faraon este o sămânță a șarpelui, în timp ce Israel reprezintă sămânța femeii. Încercarea lui Faraon de a ucide pe toți pruncii de parte bărbătească reprezintă scopurile seminței șarpelui, așa cum vedem continuând bătălia între cele două semințe, pe care cartea Geneza a prevestit-o.

Continuând să studiem cartea Exodul și restul Pentateuhului, putem vedea că eliberarea Israelului din Egipt și promisiunea că ei vor cuceri țara Canaanului reprezintă de asemenea o împlinire a legământului Domnului făcut cu Avraam. Promisiunea teritorială începe acum să se împlinească. Mai mult, Israel funcționează acum, într-un fel, precum un nou Adam într-un nou ținut. Precum Adam, ei sunt chemați să trăiască în credință și ascultare, într-un spațiu pe care Domnul l-a dăruit lor.

Dacă ar fi să citim cartea Exodul fără a fi informați de mesajul precedent din cartea Geneza, nu am putea să percepem semnificația relatării acestei cărți. Am citi textul separat de contextul lui și am cădea pradă unei lecturi arbitrare.

Importanța teologiei antecedente este evidentă de-a lungul canonului biblic, și cred că ne vor fi de ajuns în acest sens câteva exemple, pe care le voi da pe scurt în cele ce urmează:

  • Cucerirea țării promise sub conducerea lui Iosua trebuie să fie interpretată în lumina legământului făcut cu Avraam, așa încât stăpânirea Canaanului este înțeleasă drept împlinirea promisiunii făcute lui Avraam, care spunea că el se va bucura de acest ținut.
  • Pe de altă parte, exilul regatului de Nord (722 Î.d.Hr.) și al celui de Sud (586 Î.d.Hr.) prevestit în cărțile profeților și relatat în mai multe cărți reprezintă împlinirea blestemelor legământului din Levitic 26 și Deuteronom 27-28. Dacă predicatorii și adunările nu cunosc teologia antecedentă a legământului mozaic și nici blestemele care erau cuprinse sau asociate acelui legământ, cu greu vor putea fi capabili să discearnă importanța exilului experimentat de Israel și Iuda.
  • Promisiunea unui nou David reflectă legământul făcut anterior cu David, și care spunea că dinastia lui va fi veșnică.
  • Ziua Domnului, care este atât de des menționată de profeți, trebuie interpretată în lumina promisiunii făcute lui Avraam.

Și același lucru este valabil, evident, în Noul Testament:

  • Cu greu putem înțelege importanța Împărăției lui Dumnezeu în Evangheliile sinoptice, dacă nu cunoaștem relatarea Vechiului Testament și dacă suntem ignoranți cu privire la legămintele și promisiunile făcute de Dumnezeu cu poporul Israel.
  • Semnificația faptului că Isus este Mesia, Fiul omului și Fiul lui Dumnezeu este întrutotul înrădăcinată în revelația anterioară.
  • Cartea Faptelor Apostolilor, așa cum indică Luca în introducerea sa, reprezintă continuarea a ceea ce Isus începuse să facă și să învețe și, de aceea, ea este înțesată cu informații provenind atât din Vechiul Testament, cât și din lucrarea, moartea și învierea lui Isus.
  • Epistolele sunt de asemenea înrădăcinate în măreața lucrare mântuitoare împlinită de Isus Hristos, și ele detaliază și aplică bisericilor mesajul mântuitor și împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu.
  • În final, cartea Apocalipsa vorbește despre punctul culminant al istoriei biblice. Ea nu este doar un fel de crâmpei adăugat în final, pentru a furniza cititorilor ceva incitant legat de sfârșitul lumii. Multele sale aluzii la Vechiul Testament demonstrează faptul că Apocalipsa este legată de revelația Vechiului Testament. Această carte nu are nici o logică dacă nu o privim drept împlinirea a tot ceea ce Isus Hristos a predicat și a făcut.

Prin aceasta nu vreau să spun că relatarea istoriei răscumpărării are aceeași centralitate în toate cărțile Canonului. Am putea să ne gândim la cărțile înțelepciunii, precum Cântarea Cântărilor, Cartea Iov, Eclesiastul, Proverbele și Psalmii. Și totuși, chiar și în aceste situații, autorii biblici vorbesc implicit despre adevăruri fundamentale ale creației și căderii din Geneza, ca și cu privire la rolul special al lui Israel, în calitate de popor al legământului lui Dumnezeu. Uneori, ei chiar prezintă acest rol, ca atunci când psalmii relatează istoria poporului Israel. Cu toate acestea, nouă ni se reamintește de diversitatea Canonului, și recunoaștem că nu toate piesele literare au aceeași funcție.

Principalul adevăr pentru predicatori este că ei trebuie să propovăduiască într-o astfel de modalitate încât să integreze predicile lor în relatarea mai largă a istoriei biblice a răscumpărării. Cei ce se află în adunări au nevoie să vadă imaginea de ansamblu a ceea ce Dumnezeu a făcut și felul în care fiecare parte a Scripturii contribuie la acea imagine. Acest lucru ne aduce la următorul punct.

Privește la întreg – predicarea canonică

Ca predicatori, nu trebuie să ne limităm doar la teologia antecedentă. Trebuie, de asemenea, să luăm în considerare întreaga Scriptură, mărturia canonică pe care o avem acum, cu privire la lucrarea, moartea și învierea lui Isus Hristos. Dacă predicăm doar teologia antecedentă, nu vom predica în mod corect Cuvântul adevărului Lui, nici nu vom duce mesajul Domnului la oamenii din zilele noastre.

Atunci când predicăm din primele capitole ale cărții Geneza, trebuie să proclamăm de asemenea faptul că sămânța femeii este Isus Hristos și că întreaga cădere a creației în păcat va fi răsturnată prin lucrarea Lui (Rom. 8:18-25). Cei ce ne ascultă trebuie să vadă faptul că vechea creație nu reprezintă ultimul lucru de pe lumea aceasta, și că există o creație nouă în Hristos Isus. Trebuie să le arătăm, din cartea Apocalipsa, faptul că sfârșitul este mai bun decât începutul și că binecuvântările creației inițiale vor fi depășite, dacă este să spunem așa, în creația cea nouă. Tot așa, ce putem spune noi, ca predicatori, atunci când propovăduim din cartea Levitic, dacă nu predicăm această carte în lumina împlinirii ei, care a venit în și prin Isus Hristos? Cu siguranță trebuie să propovăduim faptul că jertfele Vechiului Testament au fost împlinite în lucrarea lui Isus Hristos pe cruce.

Mai mult, toate rânduielile cu privire la legile dietei și curăției trebuie să fie interpretate canonic, astfel încât să pricepem că Domnul nu ne cheamă să trăim urmând legi cu privire la mâncare sau rânduieli cu privire la curăție ceremonială. Aceste reguli îndreaptă privirea către ceva cu mult mai măreț: anume către sfințenia și viețile noi pe care suntem chemați să le trăim în calitate de credincioși (1Cor. 5:6-8; 1Petru 1:15-16).

În același fel, așa cum ne învață Noul Testament cu claritate, cei credincioși nu mai trăiesc sub legea mozaică (Gal. 3:15-4:7; 2Cor. 3:7-18). Vechiul legământ a fost plănuit a fi în vigoare doar pentru o perioadă anume din istoria mântuirii. Acum, că împlinirea acestuia în Hristos este finalizată, noi nu mai suntem sub legământul pe care Domnul l-a instituit cu poporul Israel. De aceea, este o greșeală să gândim că legile care erau obligatorii pentru Israel ca națiune ar trebui să servească drept paradigmă pentru popoarele de astăzi – așa cum susțin teonomiștii din zilele noastre. În predicarea noastră, trebuie să recunoaștem diferența între Israel ca popor al lui Dumnezeu și Biserica lui Isus Hristos. Israelul reprezenta poporul teocratic al lui Dumnezeu, fiind poporul legământului lui Dumnezeu și, în același timp, o entitate politică. Dar biserica lui Isus Hristos nu este o entitate politică și nu are un set de legi, precum o națiune statală. Biserica este compusă din oameni din orice popor, limbă, seminție și națiune. Eșecul în a face această diferență între vechiul și noul legământ poate să producă mari confuzii în adunările noastre.

Dacă nu înțelegem diferențele între vechiul și noul legământ, vom găsi foarte dificil, de exemplu, să propovăduim pe tema intrării în posesia țării Canaanului, din cartea Iosua. Cu siguranță că promisiunea făcută Bisericii lui Isus Hristos nu cuprinde ideea că ea va intra vreodată în posesia țării Canaanului! Mai degrabă, citind Noul Testament, putem învăța că promisiunea teritorială este înțeleasă tipologic și simbolic și, de asemenea, este adusă la o împlinire finală în Noul Testament. Cartea Evrei explică faptul că promisiunea odihnei dată sub Iosua nu a avut niciodată drept intenție ca ea să reprezinte odihna finală pentru poporul lui Dumnezeu (Evrei 3:7-4:13). Pavel explică faptul că promisiunea teritorială dată lui Avram nu poate fi limitată la țara Canaanului, ci a fost universalizată pentru a include întreaga lume (Rom. 4:13). Descoperim apoi în cartea Evrei că noi, în calitate de credincioși, nu așteptăm o cetate pământească, ci una cerească, viitoare (Evrei 11:10, 14-16; 13:14). Sau, așa cum Ioan arată în Apocalipsa 21-22, noi așteptăm Ierusalimul ceresc, care nu este nimic altceva decât o nouă creație. Cu alte cuvinte, dacă predicăm din cartea Iosua și nu subliniem moștenirea noastră în Hristos și noua creație, atunci am eșuat lamentabil în comunicarea relatării biblice a întregii Scripturi, atunci când explicăm cartea respectivă. Trunchiem mesajul, așa încât oamenii noștri nu reușesc să vadă felul cum întreaga Scriptură este împlinită în Hristos și cum toate promisiunile lui Dumnezeu sunt „Da” și „Amin” în Hristos Isus (2Cor. 1:20).

Dacă predicăm Scriptura în mod canonic, folosind teologia biblică, atunci Îl vom propovădui pe Hristos atât din Vechiul Testament cât și din Noul Testament. Trebuie să evităm, evident, pericolul alegorizării simpliste sau a legăturilor forțate între testamente. Nu trebuie să cădem pradă acestui fel de greșeli, dacă ne-am făcut în mod adecvat lucrarea în domeniul teologiei biblice și am urmat hermeneutica practicată de însăși autorii apostolici. Dincolo de orice, aceștia au crezut că Vechiul Testament îndreaptă privirea către Hristos și a fost împlinit în El. Ei au învățat acest fel de hermeneutică de la însuși Isus Hristos, atunci când El a deschis Scripturile înaintea lui Cleopa și-a prietenului acestuia, pe drumul către Emaus (Luca 24). În acest aspect, unii au pretins că hermeneutica apostolilor a fost inspirată, dar că ea nu ar trebui imitată de noi astăzi[11]. O astfel de gândire este greșită, pentru că ea sugerează faptul că împlinirea pe care apostolii au văzut-o în Vechiul Testament nu ar fi în acord cu ceea ce textele respective vor să spună cu adevărat. Dacă acesta este cazul, atunci legăturile dintre testamente sunt arbitrare, iar apostolii și chiar Hristos nu ne pot sluji drept modele pentru interpretarea Vechiului Testament în zilele noastre.

Totuși, dacă noi credem că apostolii au fost inspirați și erau niște cititori înțelepți ai Vechiului Testament, atunci avem în ei modele de urmat pentru citirea întregului Testament în lumina împlinirii lui în Isus Hristos. Atât desfășurarea evenimentelor cât și structura Vechiului Testament ne îndreaptă atenția către El și sunt împlinite în El.[12] Atunci când citim despre promisiunea făcută lui Avraam în Vechiul Testament, conștientizăm că ea este împlinită în Hristos Isus. Umbrele reprezentate de jertfele Vechiului Testament își găsesc esența în Hristos. Iată astfel de exemple:

  • Sărbătorile și ceremoniile precum Paștele, Cincizecimea și Sărbătoarea Corturilor ne îndreaptă atenția către Hristos, în calitate de Jertfă pascală, către darul Duhului Sfânt și către Isus, ca Lumină a lumii.
  • Credincioșii nu mai au obligația de ține Sabatul, căci și acesta este una din umbrele vechiului legământ (Col. 2:16-17; cf. Rom. 14:5), ținând de legământul de la Sinai, care nu mai este aplicabil pentru credincioșii Noului Testament (Gal. 3:14-4:7; 2Cor. 3:4-18; Evrei 7:11-10:18). Sabatul privește înainte către odihna care a început acum pentru noi în Hristos și care va fi finalizată și absorbită în odihna cerească, în ziua de apoi (Evrei 3:12-4:11).
  • Templul Îl anticipează pe Hristos în calitate de adevărat templu, în timp ce circumcizia își găsește finalitatea în circumcizia inimii, ancorată în crucea lui Hristos și împlinită prin lucrarea Duhului Sfânt.
  • David, în calitate de rege al lui Israel și de om după inima lui Dumnezeu, nu reprezintă punctul de apogeu al împărăției. El este simbolul lui Isus Hristos. Hristos, David cel mare, a fost fără păcat. El este Regele mesianic ce, prin lucrarea, moartea și învierea Sa, a inaugurat promisiunile pe care Dumnezeu le-a făcut poporului Său.

Dacă nu predicăm Vechiul Testament având în vedere termenii întregului Canon, fie vom ne vom limita la niște lecții morale izvorâte din Vechiul Testament, fie, foarte probabil, rareori vom ajunge să predicăm din Vechiul Testament. Creștini fiind, cunoaștem faptul că mare parte a Vechiului Testament nu mai vorbește direct cu aplicabilitate la situația de astăzi. De exemplu, Dumnezeu nu a promis să ne elibereze de supunerea față de liderii politici, așa cum a eliberat Israelul din robia egipteană. Terenul ocupat de Israel reprezintă o chestiune foarte volatilă timpul de vedere politic astăzi, dar creștinii nu cred că bucuria lor ar putea să vină din a locui în Israel, și nici nu gândesc că închinarea constă în a merge la templu pentru a oferi jertfe. Cu toate acestea, dacă nu predicăm Vechiul Testament canonic, în lumina teologiei biblice, foarte adesea se va ajunge la situația în care învățături din acesta vor pătrunde nefiltrate în predicarea creștină. Făcând astfel, nu doar că ne lipsim pe noi înșine de comori minunate ale Cuvântului lui Dumnezeu, dar vom și eșua să vedem profunzimea și caracterul divers al revelației biblice. Ne punem pe noi înșine într-o poziție în care nu citim Vechiul Testament așa cum Isus și apostolii l-au citit și, de aceea, nu vedem că promisiunile lui Dumnezeu sunt „Da” și „Amin” în Isus Hristos.

Citirea canonică a Vechiul Testament înseamnă că acesta nu este citit în contextul lui istoric și cultural. Prima îndatorire a oricărui comentator și predicator este aceea de a citi Vechiul Testament în propriul său context, deosebind înțelesul autorului biblic, așa cum a fost dat la momentul scrierii cărții. Mai apoi, așa cum am subliniat anterior, fiecare carte a Vechiului Testament trebuie citită în lumina teologiei sale antecedente, așa încât desfășurarea evenimentelor Scripturii să poată fi distinsă. Dar, de asemenea, trebuie să citim întreaga Scriptură canonic, așa încât Vechiul Testament să fie citit în lumina întregii istorii biblice – anume că împlinirea lui a venit în Isus Hristos.

Pe scurt, trebuie să luăm în considerare întotdeauna perspectiva întregului – perspectiva Autorului divin – atunci când practicăm teologia biblică și când predicăm Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să citim Scriptura de la cap la coadă și de la coadă la cap. Trebuie să luăm în considerare întotdeauna atât desfășurarea evenimentelor, cât și sfârșitul istoriei biblice.

CONCLUZIE

Îndatorirea noastră, ca predicatori, este să propovăduim întreg sfatul lui Dumnezeu. Nu ne vom împlini chemarea dacă, în această calitate, eșuăm să folosim teologia biblică. Putem să căpătăm multe complimente din partea oamenilor noștri pentru lecțiile de morală și pentru ilustrațiile pe care le oferim, dar nu vom sluji cu credincioșie adunările noastre dacă membrii lor nu înțeleg felul cum întreaga Scriptură privește la Hristos și dacă nu capătă o înțelegere mai bună, din partea noastră, cu privire la istoria biblică. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să fim învățători și predicatori credincioși, așa încât fiecare om care se află în grija noastră să fie făcut deplin în Hristos.

Note bibliografice

  1. D. A. Carson, „Systematic and Biblical Theology,” în New Dictionary of Biblical Theology (editori T. Desmond Alexander și Brian S. Rosner; Downers Grove: InterVarsity, 2000), p. 94. O altă definiție este dată de Charles H. H. Scobie: „Teologia biblică poate fi definită ca studiul ordonat al înțelegerii revelației lui Dumnezeu conținută în Scripturile canonice ale Vechiului și Noului Testament” („The Challenge of Biblical Theology”, Tyndale Bulletin 42 [1991]: 36).
  2. Brian S. Rosner, „Biblical Theology”, în New Dictionary of Biblical Theology, p. 5.
  3. Kevin J. Vanhoozer, „Exegesis and Hermeneutics,” în New Dictionary of Biblical Theology, p. 56.
  4. Ibid., p. 56.
  5. Carson, „Systematic and Biblical Theology,” p. 100.
  6. Gerhard Hasel, „Biblical Theology: Then, Now, and Tomorrow,” Horizons of Biblical Theology 4 (1982): p. 66.
  7. Pentru discuția care urmează, vedeți Carson, „Systematic and Biblical Theology,” p. 101-02.
  8. Scobie, „The Challenge of Biblical Theology”, p. 50-51.
  9. Pentru o introducere mai detaliată în tipologie și simbolism, vedeți David L. Baker, „Two Testaments, One Bible”, (IVP, 1976), capitolul 7.
  10. Walter Kaiser, Jr., „Toward an Exegetical Theology: Biblical Exegesis for Preaching and Teaching” (Grand Rapids: Baker, 1981), p. 134-40.
  11. Richard N. Longenecker, „Biblical Exegesis in the Apostolic Period” (2nd ed.; Grand Rapids: Eerdmans, 1999).

12. Pentru a vedea importanța centralității în Hristos pentru predicarea noastră, vedeți Graeme Goldsworthy, „Preaching the Whole Bible as Christian Scripture: The Application of Biblical Theology to Expository Preaching” (Grand Rapids: Eerdmans, 2000); Sidney Greidanus, „Preaching Christ from the Old Testament: A Contemporary Hermeneutical Method” (Grand Rapids: Eerdmans, 1999); Edmund P. Clowney, „Preaching Christ in All of Scripture” (Wheaton: Crossway, 2003).

 

Acest articol a fost tradus în parteneriat cu Magna Gratia. Pentru resurse biblice asemănătoare, vizitați pagina lor de internet.

Altele etichetate ca: articles