Predicare & Teologie

PREDICĂ NECREȘTINULUI, CREȘTINULUI ȘI MEMBRULUI BISERICII

De Aaron Menikoff

Aaron Menikoff este pastor senior la Mt. Vernon Baptist Church din Sandy Springs, Georgia, SUA.
Article
02.25.2010

Cui trebuie să predice predicatorii? Recent, am luat de pe raftul bibliotecii câteva cărți despre predicare și am descoperit că această întrebare este rareori tratată. Predicatorii par să fie cu mult mai preocupați de îmbunătățirea stilului lor.

Cu toate acestea, există câțiva pastori ce acordă atenție audienței lor și tind să se concentreze pe două categorii de oameni: cei neafiliați bisericii și cei cu valori postmoderniste. James Emery White, președinte al Seminarului Teologic Gordon-Conwell și pastor la Mecklenburg Community Church din Carolina de Nord, spunea cândva că el țintește în mod explicit pe cei necredincioși. Într-un interviu acordat în anul 1999, el exprima aceste lucruri în felul următor:

„Mecklenburg este o biserică concentrată asupra celor aflați în căutarea lui Dumnezeu, care a demarat… focalizându-se pe a ajunge la oamenii neafiliați bisericii. Prin focalizarea pe această categorie de oameni vreau să spun, în mod evident, că punctele de acces în biserică sunt gândite pentru oameni necredincioși. Într-un anume mod sau într-o anume formă, putem face pasul înainte atunci când ei sunt în această căutare în mod activ, sau putem încerca să îi ajutăm să devină niște căutători activi după Dumnezeu. Facem asta pentru că nu oricine este neafiliat bisericii este și un căutător după Dumnezeu.”[1]

Întrucât predica este unul din aceste „puncte de acces”, White s-a modelat pe sine după oameni precum Bill Hybels, Bob Russell și Rick Warren, care s-au distanțat de alți predicatori în abilitatea de a vorbi celor din afara Bisericii.[2]

Un alt grup de autori subliniază importanța predicării celor cu o gândire postmodernă. Fostul pastor Bryan McLaren a spus că reflectarea la aversiunea postmodernă față de teribilism și gândire profundă, alături de înclinația sa față de inventivitate și narațiune, au început să îi afecteze predicarea începând din 2001. Astăzi, inventivitatea și spiritul narativ sunt centrale în predicarea sa.[3]

Aceste două exemple îi alarmează pe unii dintre noi. Când un predicator merge mult prea departe în a se adapta audienței sale, însăși mesajul devine compromis, după cum a fost cazul cu mișcarea bisericilor emergente și cu predicarea adaptată la dorințele aparente ale „căutătorilor” [seeker sensitive – engl.]. Cu toate acestea, predicatorii propovăduiesc oamenilor reali, necredincioși, postmoderni și orice altceva ar mai putea fi. Provocarea este aceea de a ne gândi întrucâtva la toate categoriile de oameni care stau în adunare. Articolul de față este o încercare umilă tocmai cu privire la acest lucru.

Eu le sugerez pastorilor să predice având în minte trei categorii de oameni.

PREDICĂ CELOR NECONVERTIȚI

Întotdeauna este un lucru bun să recunoști pe cei necredincioși aflați duminică în adunare, la predica de dimineață, chiar dacă biserica ta este mică și, în aparență, nu ar fi prezenți necredincioși. Biserica mea nu este mare dar eu încă presupun că unii dintre cei care stau pe scaune nu-L cunosc pe Hristos. Unii dintre ei sunt creștini nominali, care L-ar fi putut mărturisi pe Hristos în trecut și care au fost membrii bisericii ani la rând, dar încă au nevoie de nașterea din nou pentru a trăi o viață creștină reală. Alții sunt necredincioși pe care membrii bisericii noastre i-au invitat la adunare. Alții au intrat în biserică după ce au primit, pe stradă, o invitație cu adresa bisericii, un buletin duminical, au vizitat pagina de internet sau au fost curioși văzând clădirea bisericii. Cu alte cuvinte, este inevitabil ca necredincioșii să calce pragul bisericii.

Dar ce facem mai apoi?

Predică Evanghelia în mod clar

Este responsabilitatea predicatorului să prezinte Evanghelia în mod clar, atunci când deschide Cuvântul lui Dumnezeu înaintea oamenilor. Pavel scria, „Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit. Căci prin credința din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire” (Rom. 10:9-10).

Dincolo de orice, noi suntem slujitori ai Evangheliei. Chiar dacă Evanghelia nu trebuie să sune la fel în fiecare predică, totuși, indiferent cum este ea explicată, pastorul trebuie să se întrebe despre pasajul biblic, „Cum îndreaptă el atenția către Evanghelie?” Chiar și necredincioșii pot să recunoască diferența între o predică centrată în Evanghelie și o predică în cazul căreia Evanghelia îi este atașată la final.

Biserica mea are clădirea situată în apropierea unui seminar teologic, așa că avem o mulțime de bărbați care se pregătesc să devină pastori, și care adesea pun întrebarea, „Este nevoie ca Evanghelia să fie prezentă în toate predicile?” Răspunsul este „da” din cel puțin două motive. În primul rând, pentru că Evanghelia are sens în orice pasaj al Scripturii, de la Geneza până la Apocalipsa. În al doilea rând, pentru că cei neconvertiți au nevoie să cunoască ce înseamnă să „mărturisești cu gura ta pe Isus ca Domn, şi să crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți” (Rom. 10:9). (Și creștinii au nevoie să audă aceasta iarăși și iarăși, pentru a crește în credință!) Chiar dacă cel credincios a auzit Evanghelia de o mulțime de ori, Dumnezeu l-a adus înaintea ta astăzi, iar tu ești predicator. De aceea, vrei ca Evanghelia să îi provoace iarăși gândirea cu privire la lume, păcat și mântuire.

Propovăduirea clară a Evangheliei este unul din cele mai importante lucruri pe care le poți face în calitate de pastor.

Predică expozitiv

Pastorii care sunt sensibili la prezența necredincioșilor în adunările lor îi vor sluji cel mai bine prin a predica expozitiv. Necreștinii vor să știe de ce anume credem noi ceea ce credem. Întrucât credința și viața noastră sunt întemeiate pe Cuvântul lui Dumnezeu, cel mai bine îi slujim pe cei necredincioși prin a-i îndrepta cu onestitate, credincioșie și claritate către Scriptură, la fel cum facem cu creștinii.

Există o mișcare în zilele noastre, formată din scriitori și lideri de biserici, care spun că gândirea postmodernă – din biserică sau nu – răspunde cel mai bine la „predicarea narativă”. Ei susțin că oamenii vor povestiri. Bine, și mie îmi plac poveștile. Predicarea expozitivă ar trebui să le ofere celor necredincioși istoria biblică, lucru care apoi să le prezinte relatarea cu privire la lucrarea lui Dumnezeu cu omenirea, care să rezoneze cu povestea propriilor lor vieții. Pastorii nu ar trebui să treacă doar prin toată Scriptura atunci când predică expozitiv, ci ei trebuie să o facă având scopul prestabilit de a oferi ascultătorilor lor „imaginea de ansamblu a lui Dumnezeu”. Dar aceasta este o predicare concentrată pe dorințele aparente ale „căutătorilor”![4]

Aceeași mișcare spune că gândirea postmodernă prețuiește autenticitatea. Foarte bine, și mie îmi place asta. Ea este o scuză perfectă pentru a predica expozitiv. Dar haideți să ne concentrăm mai puțin pe ambalaj și mai mult pe mesaj: Ce a spus Isus? Ce a profețit Isaia? Ce a scris Pavel? Și ce anume au în comun cu noi, astăzi, răspunsurile la aceste întrebări? Aceasta este exact ceea ce omul neconvertit dorește, când se ivește în bisericile noastre – adevărul biblic nepoleit. Dacă ei sunt de acord în final cu acel adevăr sau nu, asta este o chestiune care se reglează între ei și Dumnezeu, dar ceea ce noi predicăm nu este un subiect supus negocierii.[5]

Caută-i pe cei neconvertiți

Există câteva lucruri pe care le putem face pentru ca predicile noastre să fie evanghelistice. Identificarea numerelor mari și mici, precum diviziunile în capitole și versete, este de ajutor celor necredincioși. La fel este și să le spunem cum să se folosească de cuprinsul Bibliei. Ce cuvânt mângâietor pentru vizitatorul neconvertit atunci când toate persoanele din jurul lui par să găsească foarte repede cartea lui Obadia!

Introducerile provocatoare ale predicilor pot de asemenea să ajute la construirea unui pod către cel necredincios, prin explicarea relevanței textului care urmează să fie explicat. De exemplu, în ultima duminică de Paști am predicat din Luca 5:33-39, pasaj în care ni se spune despre fariseii care erau șocați că ucenicii lui Isus nu posteau. Isus le răspunde prin observația că oaspeții invitați la nuntă nu postesc atâta vreme cât mirele este prezent, apoi reprezintă pilda privitoare la turnarea vinului nou în burdufuri vechi. Titlul predicii mele a fost „Sunt creștinii mai fericiți?” Această introducere a fost o oportunitate de a explica faptul că bucuria adevărată, trainică, ce schimbă viața, nu se poate găsi decât în prezența Mirelui înviat, Isus Hristos. Au fost creștinii ajutați prin această introducere? Eu sper că da, dar eu am considerat aceste două sau trei minute drept o oportunitate specială de a vorbi celor neconvertiți, care ar putea să aibă nevoie de ceva mai multă călăuzire în a descoperi de ce suntem noi adunați în jurul Cuvântului lui Dumnezeu.

Toate aceste practici „mărunte” au un efect cumulativ asupra congregației. Când credincioșii recunosc faptul că amvonul este prietenos față de cei neconvertiți, ei sunt mai dispuși să își aducă prietenii necreștini la biserică. Este un lucru greșit să ne gândim că a fi centrați pe Evanghelie înseamnă că nu trebuie să căutăm să ne adresăm celor necredincioși.

PREDICĂ CELOR CONVERTIȚI

Oricât de importantă ar fi predicarea față de cei neconvertiți, slujba primordială a predicatorului în Ziua Domnului este aceea de a sluji celor creștini. El este chemat să zidească biserica locală, iar aceasta este chemată să asculte, fiind gata, dornică să se supună lui Hristos, Capul Bisericii. Aceasta este „audiența” noastră principală. De aceea, atunci când îmi pregătesc predica, am în principal în minte pe cei convertiți.

Dar cum ar trebui ca predicatorul să se adreseze creștinilor?

Mustră și corectează pe creștini

Știm de la Ioan faptul că păcatul persistă în viața credinciosului: „Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi” (1Ioan 1:10). Există un fel de țepușe în acest verset, ca și cum Ioan știa că noi, credincioși, suntem ispitiți să minimizăm păcatul, să exagerăm cu privire la sfințirea noastră și să ne lepădăm de Domnul. Mai mult, Pavel a scris, „Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire” (2Tim. 3:16). Astfel, atunci când un pastor predică creștinilor, adevărul Cuvântului lui Dumnezeu va aduce în mod necesar cu el mustrarea și corecția.

Niciun pastor nu vrea să fie cunoscut pentru că lovește în creștini. Dar credincioșia față de Scriptură îi cere să mustre atunci când este timpul potrivit. Acesta este un motiv pentru care chemarea de a predica nu trebuie acceptată cu ușurință. A fi credincios acestei însărcinări cere fiecăruia dintre noi să ne întrebăm cu privire la fiecare text pe care îl predicăm, „Cum mustră sau cercetează acest pasaj pe cel credincios?” Este provocator cu privire la absența rugăciunii, cu privire la idolatrie sau bârfă? Răspunsul poate fi extras din congregația locală a acelui pastor sau din ceea ce este aplicabil tuturor creștinilor. În orice fel, predicarea lipsită de mustrare și corecție nu poate fi o predicare pe deplin biblică.

Susținerea și încurajarea creștinilor

Din fericire, a predica celor convertiți înseamnă mai mult decât mustrare și corecție. Înseamnă și a trudi să susții și să încurajezi pe cei credincioși, prin Cuvântul lui Dumnezeu. Credinciosul este total dependent de Cuvânt. Așa cum Isus a spus, „Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4; Deut. 8:3). Aceasta înseamnă că, atunci când creștinul vine la ascultarea predicii, el vine pentru a fi hrănit din Cuvântul vieții.

Evident, cel credincios poate fi hrănit din Cuvântul lui Dumnezeu și în decursul altor perioade ale săptămânii, dar predicarea joacă un rol central în hrănirea sa. Priviți la Tit 1:1-3, unde Pavel descrie felul cum viața veșnică este arătată din Cuvântul lui Dumnezeu, prin predicare. Creștinii sunt hrăniți și susținuți prin predici. O întrebare pe care să o punem cu privire la orice text este aceasta: „Cum susține, hrănește sau încurajează acest pasaj pe cel credincios?”

Puține lucruri mă încurajează mai mult în propria lucrare de predicare ca acesta: biserica este adunată pentru că ei au nevoie de viața care vine prin Cuvântul predicat, nu pentru că au nevoie de mine! Aceasta este însărcinarea pe care ei mi-au dat-o, hrana spirituală pe care m-au pus să le-o pregătesc. Ce privilegiu să fii folosit de Dumnezeu pentru susținerea, hrănirea, zidirea și edificarea poporului Său, prin Cuvântul Lui!

Sfințirea și întărirea creștinilor

Fiul s-a rugat ca toți copiii Tatălui să fie sfințiți și să crească tot mai mult în asemănarea lui Hristos. Isus știa că ucenicii Lui aveau să îndure tot felul de suferințe și batjocuri, pentru că ei primiseră Cuvântul Lui (Ioan 17:14), dar El nu s-a rugat ca ei să fie îndepărtați din această lume. Dimpotrivă, El s-a rugat ca ei să fie sfințiți. Cum ar putea fi creștinii făcuți mai sfinți? Isus s-a rugat, „Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Mesajul lui Dumnezeu îi va sfinți pe copiii lui Dumnezeu. Creștinii sunt făcuți sfinți prin însușirea și aplicarea Veștii Bune și a întregii Scripturi în viețile lor (cf. 2Tim. 3:17). Un Cuvânt sfânt dă naștere unui popor sfânt.

Desigur, sfințirea este în principal lucrarea lui Dumnezeu. El este Acela care lucrează în viața credinciosului (Filip. 2:13; Evrei 13:20-21) și care face ca el să aibă tot ceea ce are nevoie pentru a-I aduce glorie și cinste lui Dumnezeu. Aceasta este întocmai ce se petrece prin faptul că El îi adună împreună pe sfinți pentru a auzi adevărurile Cuvântului Lui. De aceea, nu este surprinzător că ei sunt îndemnați la „dragoste și fapte bune” (Evrei 10:24).

Predicatorii au oportunitățile glorioase de a fi folosiți în viețile păcătoșilor pentru a-i întări pentru umblarea lor în viața creștină. În Psalmul 1, omul binecuvântat, care își găsește plăcerea în Legea lui Dumnezeu, este asemănat unui copac plantat lângă râuri de apă și care este puternic și roditor. Iar asemănarea aceasta nu este dificil de înțeles. Creștinul este puternic și roditor atunci când este hrănit și își găsește plăcere în Legea Domnului. Predicile au un rol de jucat în călăuzirea creștinului spre a medita la Legea lui Dumnezeu. Chiar dacă predicatorul nu poate face pe un om să fie binecuvântat – din fericire este lucrarea lui Dumnezeu și a Duhului Lui! – El are marele privilegiu de a hrăni poporul lui Dumnezeu prin Cuvântul lui Dumnezeu. Predicatorul poate fi ca acele râuri de apă, care duc cu credincioșie Cuvântul lui Dumnezeu și întăresc copacul săptămână de săptămână, lună de lună și an după an.

Spre deosebire de contabilul care vede bilanțul la sfârșitul lunii sau de directorul care își vede compania trecând pe profit, cine știe dacă predicatorul va vedea vreodată rodul care se naște, viețile care sunt schimbate și inimile care sunt atinse! Cea mai bună lucrare a pastorului nu poate fi măsurată în această lume. Astfel de roade nu pot fi adunate în coșuri. Cu toate acestea, rodul este acolo. Cuvântul predicat al lui Dumnezeu, prin harul Lui, sfințește și întărește pe credincios și îl pregătește pentru propriile lucrări ale harului.

Provocarea și creșterea credincioșilor

Ucenicii au nevoie să crească în înțelegerea și interpretarea Scripturii. Ei tind să fie mult prea nepăsători în digerarea predicilor pe care le primesc, cu mult mai diferiți de acei bereeni din Fapte 17, care cercetau ce se predica pentru a vedea dacă era adevărat. Predicarea expozitivă solidă va provoca pe ucenic, oferindu-i ceva de gândit și cercetat. Criticând predicarea superficială, James W. Alexander spunea cândva, „În aceste predici, găsim multe adevăruri scripturale valoroase, multe ilustrații originale și impresionante, multe argumente solide, îndemnuri puternice și o ungere deosebită. În ele însele, evaluate ca exerciții oratorice la amvon, cu greu pot face obiectul vreunei critici. Totuși, în calitate de explicații ale Scripturii, ele sunt literalmente egale cu zero. Nu clarifică niciuna din dificultățile argumentelor autorilor inspirați. Nu oferă nicio perspectivă cu privire la terenul pe care stau, ci pot fi repetate o viață întreagă fără a avea măcar tendința, în cel mai neînsemnat mod, de a educa o congregație să exerseze obiceiurile interpretării sănătoase.”[6]

Predicile care provoacă și cresc pe creștini nu trebuie să fie intelectuale sau greu de înțeles, căci o astfel de predicare ar fi lipsită de credincioșie și fără scop! Totuși, predicile care provoacă și cresc pe creștini sunt predici rostite de oameni care se dedică acelui pasaj. Un pastor care își dedică timp pentru pregătirea predicii aproape că nici nu trebuie să pună întrebarea cu privire la text, „Cum provoacă sau produce acest pasaj creștere în cel credincios?” – atât de profund este pus la lucru Cuvântul lui Dumnezeu pentru împlinirea scopului Lui cu el (Isaia 54:10-11). Efortul predicatorului va aduce roadă pe măsură ce congregația culege roadele străduinței sale.

La biserica mea, noi ne străduim să fim credincioși Scripturii fie că predicăm pe baza câtorva versete sau o întreagă carte în câteva predici, așa cum am făcut recent cu cartea lui Iov. Pentru prima dată în decurs de mai mulți ani, studenții de la colegiu s-au alăturat bisericii pentru că predicarea îi provoacă să crească în credință. Un cuplu în vârstă mi-a spus de curând că le-a plăcut să vină la biserică, pentru că astfel au putut avea discuții spirituale la prânz, în legătură cu predica. Nu cred că cineva ar spune că facem o treabă extraordinară în comunicarea cu lumea, și nimeni n-ar spune că felul în care predic este încântător. Există mult loc de îmbunătățire. Dar, prin harul lui Dumnezeu, noi deschidem Cuvântul lui Dumnezeu, explicându-l, și acest lucru este încântător și ne schimbă viețile.

Creștinii caută predicarea care este credincioasă Scripturii, adică predicarea care include mustrare și corecție, hrană și încurajare, sfințire și putere, provocare și creștere. Acum, că am vorbit despre predicarea față de necredincioși și față de creștini, ar părea un lucru natural să ne oprim. Dar predicatorii trebuie să fie atenți la încă o categorie de oameni: membrii bisericii.

PREDICĂ MEMBRILOR BISERICII CA UNUI TRUP

Pentru majoritatea bisericilor, cel mai mare segment al adunării include bărbați și femei care s-au dedicat ei înșiși acelui loc, acelei slujirii și unul altuia. Ar trebui ca acest lucru să conteze pentru tine, atunci când predici? Eu cred că da.

Pavel a descris adunarea sfinților din Colose drept trupul care „se ține strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, își primește creșterea pe care i-o dă Dumnezeu” (Col. 2:19). Aceștia nu erau niște simpli ucenici, ci erau ucenici înrădăcinați în biserica din Colose și creșteau cu o creștere care venea de la Dumnezeu. În Coloseni 3:15-16, Pavel a continuat astfel: „Pacea lui Hristos, la care ați fost chemați, ca să alcătuiți un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, şi fiți recunoscători. Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi în toată înțelepciunea. Învățați-vă şi sfătuiți-vă unii pe alții cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovnicești, cântând lui Dumnezeu cu mulțumire în inima voastră”… Observați că Pavel s-a adresat acestei biserici locale ca unui singur trup și le-a reamintit că ei trebuie să fie uniți prin Cuvântul lui Hristos. Acest lucru avea să se petreacă atunci când ei se adunau împreună pentru a cânta Scriptura și pentru a o auzi predicată.

Pavel nu se adresează aici creștinilor ca unor credincioși individuali, ci în calitate de membri ai unei anumite biserici. Adunarea lor împreună a produs unitate nu pentru că ei se aflau, geografic, apropiați unii de alții, ci datorită faptului că, între ei, Cuvântul lui Hristos a locuit din belșug, atunci când au împărtășit aceeași învățătură și aceeași mustrare. Ei s-au aflat sub aceeași autoritate pentru că L-au recunoscut pe Hristos drept Cap al lor.

Același lucru este adevărat într-o biserică locală din zilele noastre, iar unul din mijloacele prin care unitatea este produsă între membri este predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. John Calvin a subliniat acest lucru atunci când a descris lucrarea predicatorului. Predicatorul este acela care aduce unitate în trup. Comentând cu privire la singura nădejde, singurul Domn, singura credință și singurul botez din Efeseni 4, Calvin scria,

„În aceste cuvinte, Pavel arată că lucrarea bărbaților de care Dumnezeu se folosește în rânduiala Bisericii reprezintă o legătură vitală pentru unitatea credincioșilor într-un singur trup… Modalitatea în care Dumnezeu lucrează este aceasta: El distribuie darurile Sale Bisericii în slujitorii Lui și astfel Își manifestă prezența acolo, prin puterea Duhului Său și prevenindu-i de la a fi fără scop și lipsiți de roadă. În acest fel, sfinții sunt înnoiți, iar Trupul lui Hristos este zidit. Astfel, noi creștem în toate lucrurile, în asemănare cu Acela care este Capul, și unul alături de altul. În acest fel, suntem conduși în unitatea lui Hristos și, atâta vreme cât predicarea este înfloritoare, ne bucurăm de slujitorii Lui și nu ajungem să disprețuim învățătura Sa. Oricine încearcă să se depărteze de acest model al ordinii Bisericii sau îl consideră de o mică importanță, complotează ruina ei.”[7]

Dar de ce să facem atâta caz în legătură cu membrii bisericii în calitate de trup, câtă vreme atât de multe biserici cresc prin a se preocupa mult mai mult de cei care nu sunt membri? Pentru că Biblia vorbește mult despre acei indivizi care sunt parte din biserica locală, așa cum putem vedea acest lucru din epistolele Noului Testament. Creștinismul a supraviețuit în contextul în care oameni de diferite culturi au răspândit Evanghelia – iar aceasta era biserica. Acest lucru a avut implicații radicale. Așa cum Pavel avea să scrie, „dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă este prețuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el” (1Cor. 12:26). Ea este comunitatea de genul „ridicați-vă-mânecile și investiți-vă-în-viețile-altora”.

Predicarea biblică ar trebui să trateze în mod regulat pe creștini nu doar ca indivizi, ci ca indivizi care s-au dedicat unul altuia într-un trup local specific. Pune-ți întrebarea cu privire la fiecare text pe care-l predici: „Cum se aplică acest pasaj vieții noastre de comunitate a credinței?” Poate părea ciudat să te adresezi doar membrilor bisericii, dar ce viziune convingătoare cu privire la biserică putem prezenta astfel înaintea celor necredincioși și a acelor creștini care aleg mai degrabă să filtreze cu biserica în loc să se dedice ei în mod real! Atunci când se adresează direct credincioșilor, în calitate de trup, în predicarea sa, pastorul își arată aprecierea pentru acei creștini care s-au alăturat bisericii și, mai important, își demonstrează dragostea față de Cuvântul lui Dumnezeu care îi unește pe membrii bisericii sale.

CONCLUZIE

Meditând la întrebarea, „Cui se adresează predicatorul?”, nu pot decât să rezonez cu Peter Adam, vicarul St. Jude’s Church din Carlton, Australia, care scria: „Dacă suntem slujitorii lui Dumnezeu și ai lui Hristos, și slujitori ai Cuvântului Lui, atunci chemarea predicatorului este de asemenea aceea de a fi un slujitor al poporului lui Dumnezeu.”[8] Da, eu cred că predicatorul trebuie să fie sensibil cu privire la cei necredincioși. Dar dacă țintim doar la aceștia, mesajul poate fi pierdut sau atât de diluat, încât poporul lui Dumnezeu să devină subnutrit. Iar aceasta ar fi o priveliște deloc încântătoare. Este important să predicăm celor necredincioși, dar este mai important să ne concentrăm cu prioritate asupra creștinilor și să ne amintim valoarea care stă în a vorbi în mod regulat acelor credincioși care s-au dedicat bisericii locale.

Bibliografie

  1. “Preaching to the Unchurched: An Interview with James Emery White” în Preaching with Power: Dynamic Insights from Twenty Top Communicators, ed. Michael Duduit (Grand Rapids, MI: Baker Books, 2006), 227.
  2. Ibid., 230.
  3. “Preaching to Postmoderns: An Interview with Brian McLaren” în Preaching with Power: Dynamic Insights from Twenty Top Communicators, ed. Michael Duduit (Grand Rapids, MI: Baker Books, 2006), 126-27.
  4. Pentru aprofundarea acestui subiect, predicatorii expozitivi for considera foarte utile următoarele cărți: The Symphony of Scripture: Making Sense of the Bible’s Many Themes (1990)by Mark Strom;God’s Big Picture: Tracing the Storyline of the Bible (2002) de Vaughan Roberts; și Gospel and Kingdom, disponibile ca The Goldsworthy Trilogy (2000). Aceste tratate de teologie biblică poate ajuta la comunicarea unității Scripturii, atunci când predicați consecutiv din Biblie.
  5. A se vedea capitolul lui Mark Dever dedicat predicării expositive din cartea Nine Marks of a Healthy Church (Crossway, 2004).
  6.  J.W. Alexander, Thoughts on Preaching (Carlisle, PA: Banner of Truth, Date), 239.
  7. John Calvin, The Institutes of the Christian Religion, ed. Toney Lane și Hilary Osborne (Grand Rapids, MI: Baker Book House, 1986), 245.
  8. Peter Adam, Speaking God’s Words: A Practical Theology of Expository Preaching (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1996), 130.

 

Acest articol a fost tradus în parteneriat cu Magna Gratia. Pentru resurse biblice asemănătoare, vizitați pagina lor de internet.

Altele etichetate ca: articles