PATRU FUNDAMENTE TEOLOGICE PENTRU CONTEXTUALIZARE

Contextualizarea este unul dintre subiectele cele mai fierbinți în lucrarea de misiune din zilele noastre. Exprimat în mod simplu, contextualizarea este termenul folosit de noi pentru procesul de a prezenta Evanghelia și biserica cât mai pe înțelesul oamenilor dintr-un anume context cultural.

Creștinii din America au tendința de a se gândi la contextualizare ca fiind ceva ce misionarii fac „acolo”, iar mulți creștini serioși din lumea occidentală își exprimă îngrijorarea cu privire la cât de departe pot să meargă bisericile non-occidentale în eforturile lor de contextualizare. Dar, în realitate, fiecare creștin din lumea de astăzi este implicat în mod activ în contextualizare. Fiecare creștin din America se închină într-o biserică contextualizată. Chestiunea nu este dacă noi vom practica sau nu contextualizarea. Orice creștin contextualizează Evanghelia și biserica în propria cultură, fie că se află în America de Nord sau Asia de Sud, întrucât niciunul dintre noi nu mai este iudeu palestinian din primul secol. Așadar, chestiunea reală cu care se confruntă fiecare credincios și fiecare biserică este dacă contextualizarea e făcută bine sau nu. Orice persoană care eșuează să conștientizeze că este parte din acest proces de contextualizare ratează să se gândească atent și biblic la acest lucru și pur și simplu garantează prin aceasta că va contextualiza într-un fel sărac. Sincretismul se poate petrece la fel de ușor Indiana sau Iowa după cum poate să-și facă loc în Indonezia!

Mai înainte de toate, trebuie să mărturisim faptul că Scriptura – nu experiența noastră – este standardul față de care toate lucrurile trebuie evaluate. Scriptura este fără greșeală, plină de autoritate și suficientă. Acolo unde Scriptura ne dă o poruncă, o interdicție, ori ne oferă un model obligatoriu, lucrurile sunt clare. Acolo unde Scriptura pune o graniță, noi nu o putem trece. În interiorul acestor limite, nu există nimic care să fie sacru în mod specific în ceea ce privește modalitățile culturale de a face lucrurile. De-a lungul veacurilor și peste tot globul, au existat alte exprimări culturale ale creștinismului care au fost la fel de credincioase față de Scriptură ca și cele ale noastre. Cheia este să lăsăm ca Biblia să fie judecătorul nostru și să permitem Trupului global al lui Hristos să proclame Cuvântul lui Dumnezeu în aspectele noastre particulare unde am putea fi altfel orbiți.

Procesul de contextualizare începe de fapt chiar în Noul Testament. Poate că cel mai adesea citat pasaj al Scripturii pe această temă este 1 Corinteni 9. Restul acestui articol va extrage din acest pasaj patru observații fundamentale legate de contextualizarea credincioasă.

1. Pavel a renunțat la drepturile sale legitime.

Cheia pasajului se găsește în versetul 12: „Dar noi nu ne-am folosit de dreptul acesta; ci răbdăm totul, ca să nu punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos” (1 Corinteni 9:12). Pasiunea lui Pavel a fost legată de înaintarea Evangheliei. El a vrut ca nimic non-necesar să nu stea în calea acestei înaintări. El era gata să îndure orice neajuns sau greutăți personale pentru ca, astfel, Evanghelia să se răspândească mai eficient, iar acest sacrificiu a inclus alegerea lui de a nu se folosi de drepturile sale legitime. De exemplu, el avea dreptul să mănânce carne, să-și ia o soție credincioasă sau să primească suport financiar. N-ar fi păcătuit dacă ar fi făcut oricare dintre aceste lucruri. Fără îndoială că alți apostoli au procedat diferit. În condițiile în care a refuzat să compromită orice adevăr biblic sau poruncă în acest proces, el a renunțat în mod voit la drepturile sale pentru a nu pune vreo piedică în calea Evangheliei.

Noi, americanii, ne luptăm cu acest lucru. Noi suntem educați să ne cerem drepturile. Ca un american liber, eu am „dreptul” de a face o mulțime de lucruri care ar fi ofensatoare în noul meu context cultural: să stau încălțat în casă, să mănânc cu cineva sau să ating pe cineva cu mâna stângă, să ridic un gard în jurul curții mele fără permisiunea liderului comunității locale unde mă aflu, sau să plec de la o petrecere aniversară înainte de a se servi orezul. Am „dreptul” de a mă îmbrăca așa cum doresc, de a mânca orice doresc și de a-mi decora casa cum îmi place. În același timp, nu am o poruncă biblică să fac vreunul din aceste lucruri într-un fel anume. În exersarea acestor drepturi, chestiunea nu ține de ascultarea față de Dumnezeu, ci de confortul și plăcerea proprie. Dacă vreun lucru pe care îl fac, altul decât cele pe care Scriptura mi le poruncește, face ca să fie mai dificil pentru musulmani, hinduși sau atei să audă Evanghelia de la mine, trebuie să fiu dornic și gata să renunț la acel lucru în mod voluntar.

2. Pavel era un slujitor spre binele necredincioșilor.

În al doilea rând, Pavel a luat o postură de slujitor față de cei necredincioși. El scrie în versetul 19, „măcar că sunt slobod faţă de toți, m-am făcut robul tuturor, ca să câștig pe cei mai mulți” (1 Corinteni 9:19). Aici el nu vorbește despre slujirea creștinilor, întrucât slujește în beneficiul celor care au nevoie să fie câștigați. Așadar, Pavel nu doar că a ales să renunțe la drepturile sale, ci el a mers mai departe și a ales să se plaseze sub nivelul acelora pe care încerca să îi câștige cu Evanghelia, văzându-se ca un slujitor al lor.

Atunci când ne aflăm în luptă cu șocurile culturale, adesea dorim să îi corectăm pe oameni, nu să le slujim. Totuși, însuși Isus a venit nu pentru a fi slujit, ci pentru a sluji. El i-a slujit pe oamenii care erau greșiți, care se aflau în răzvrătire față de El și care, în final, aveau să Îl ucidă. Pavel a înțeles destul de bine gândul Stăpânului său în această privință. Postura de slujitor reflectă caracterul lui Hristos. Ea se scutură de stereotipuri și face ca barierele să cadă. Slujirea este o caracteristică esențială a lucrării eficiente cros-culturale și, paradoxal, definește modalitatea în care noi suntem chemați să ne folosim de libertatea noastră în Hristos.

3. Pavel a trăit asemenea celor pe care îi evangheliza.

În al treilea rând, Pavel s-a identificat cu oamenii cărora încerca să le mărturisească Evanghelia și s-a adaptat la stilul lor de viață pe cât de mult a putut, fără a compromite Legea lui Hristos:

„Căci, măcar că sunt slobod faţă de toți, m-am făcut robul tuturor, ca să câștig pe cei mai mulți. Cu Iudeii, m-am făcut ca un Iudeu, ca să câștig pe Iudei; cu cei ce sunt sub Lege, m-am făcut ca şi când aș fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câștig pe cei ce sunt sub Lege; cu cei ce sunt fără Lege, m-am făcut ca şi cum aș fi fost fără lege (măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt supt legea lui Hristos), ca să câștig pe cei fără lege. Am fost slab cu cei slabi, ca să câștig pe cei slabi. M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei. Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea.” (1 Corinteni 9:19-23).

Dacă a existat odată o cultură care avea dreptul să se considere în mod intrinsec mai evlavioasă decât toate celelalte, atunci aceea era cultura evreiască. Cu siguranță că Pavel avea un „drept” de a-și menține moștenirea sa culturală ebraică. În același timp, Pavel fusese eliberat de sub povara Legii. Totuși, cu iudeii s-a purtat ca un iudeu, iar cu Neamurile s-a purtat asemenea Neamurilor. Cu cel slab – acei oameni cu tot felul de scrupule extra-biblice – el a trăit în limitele scrupulelor lor. El s-a făcut totul față de toți oamenii așa încât, în orice fel era posibil, să poată mântui pe unii. El s-a identificat cu oamenii cărora încerca să le predice Evanghelia. El și-a adaptat stilul de viață la cel al lor în orice lucru care altfel ar fi putut să îi împiedice pe aceștia să audă Evanghelia. El a prețuit Evanghelia mai mult decât drepturile sale, mai mult decât confortul său, mai mult decât propria cultură. Dacă exista vreo ofensă în prezentarea Evangheliei, Pavel a vrut ca aceasta să fie ofensa Crucii, nu ofensa culturii sale diferite.

4. Pavel era legat de Biblie

În al patrulea rând, Pavel a rămas în limitele Scripturii. În mijlocul afirmației sale cu privire la identificare și adaptare, el inserează o paranteză cu totul importantă: „măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui Hristos” (1 Corinteni 9:21). Chiar dacă era liber atât de cerințele legate de păzirea Legii ceremoniale cât și de pedeapsa eșecului de a împlini la perfecțiune Legea lui Dumnezeu, totuși Pavel s-a considerat foarte mult un om aflat sub autoritatea lui Dumnezeu, așa cum este exprimată în Cuvântul Lui. Scriptura – prin intermediul teologiei ei, a concepției ei despre viață, a poruncilor și principiilor ei – a stabilit limitele adaptării sale față de oamenii cărora le vestea Evanghelia.

Același lucru trebuie să se aplice și în cazul nostru. Fiecare cultură omenească reflectă harul comun, dar în același timp fiecare cultură reflectă și căderea în păcat. De aceea, noi nu ne adaptăm la acele lucruri care contrazic Scriptura. Felul în care Pavel înțelege acest principiu este clar. El a refuzat să se acomodeze „înțelepciunii” gândirii populare eleniste din jurul său, pentru că a conștientizat că aceasta nega Evanghelia în însăși esența ei, indiferent cât de sofisticată ar fi putut părea acea gândire. Mai mult, Pavel nu a încurajat niciodată diversitatea sau acomodarea în aspecte care țin de doctrină. El nu a tolerat practicile viclene ale predicatorilor itineranți contemporani. Mai mult ca sigur că el nu a tolerant imoralitatea „acceptabilă” a societății din Corint. Cultura și tradiția omenească sunt negociabile. Cuvântul lui Dumnezeu nu. Și asta pentru totdeauna.

CONCLUZIE

Contextualizarea este deopotrivă inevitabilă și bună. Evanghelia poate – și ar trebui – să fie la ea acasă în orice cultură. Trebuie să ne identificăm cu cei la care încercăm să ajungem cu Evanghelia și să ne adaptăm culturii lor, indiferent cât disconfort ne cauzează. Cu toate acestea, Evanghelia provoacă și condamnă în același timp orice cultură în anumite aspecte – inclusiv cultura noastră. Acolo unde Biblia trasează o linie de demarcație, și noi trebuie să trasăm o linie. Obiectivul contextualizării nu este confortul, ci claritatea. Evanghelia nu va fi niciodată confortabilă niciunei societăți căzute în păcat și niciunei ființe omenești păcătoase. Scopul nostru este să ne asigurăm că noi înșine nu punem niciun fel de piedici în calea Evangheliei, că singura piatră de poticnire este piatra de poticnire a Crucii și că sensul Crucii este clar tuturor.

NOTA EDITORULUI

Acest articol este o prescurtare a unei serii de mesaje care pot fi citite de blogul Southeastern Seminary, intitulat Between The Times.

Acest articol a fost tradus în parteneriat cu Magna Gratia. Pentru resurse biblice asemănătoare, vizitați pagina lor de internet.