Evanghelizare & Evanghelia

NU MAI TRIMITEȚI MISIONARI! DE CE MAI MULT NU ESTE ÎNTOTDEAUNA MAI BINE

De Steve Jennings

Steve Jennings este păstorul Immanuel Church din Fujairah, Emiratele Arabe Unite.
Article
12.18.2015

„Am auzit glasul Domnului, întrebând: „Pe cine să trimit, şi cine va merge pentru Noi?” Eu am răspuns: „Iată-mă, trimite-mă!” (Isaia 6:8).

Atunci a zis ucenicilor Săi: „Mare este secerișul, dar puțini sunt lucrătorii! Rugați dar pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Lui.” (Matei 9:37-38).

Aceste pasaje ale Scripturii au fost scrise pe cartonașele de rugăciune ale multor candidați la lucrarea de misiune, care se pregăteau să meargă în teren. Ele au ars în inimile multor biserici și persoane care au recunoscut că noi, creștinii, am primit o însărcinare: să facem ucenici din toate popoarele.

Aceste națiuni, din nefericire, au fost neglijate de către biserică vreme de generații, așa că este lăudabil faptul că, în generațiile recente, am corectat greșelile noastre misionare și am căutat cu vigoare să împlinim această însărcinare de a face cunoscută înțelepciunea lui Dumnezeu înaintea lumii (Efeseni 3:10).

Dar, în puținii mei ani de lucrare printre națiuni – chiar în mijlocul ferestrei 10/40, înconjurat de grupuri etnice neatinse de Evanghelie – nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva această corecție a ajuns să corecteze prea puțin. Se pare că pendulul a mers mult prea mult în cealaltă direcție și are el însuși nevoie să fie corectat.

Marea Trimitere este imensă și orice însărcinare imensă necesită viziune, dedicare și multă muncă. Acestea fiind spuse, există multe situații când aș vrea să mă opresc și să spun bisericii din Occident: „Opriți-vă din a-i mai trimite! Încetați să trimiteți misionari necalificați!”

Da, este adevărat, lucrătorii sunt puțini, iar secerișul este mare. Dar asta nu înseamnă că a trimite mai mulți lucrători este în mod necesar un lucru mai bun. Se pare că nerăbdarea care caracterizează atât de mult generația actuală s-a infiltrat în mișcarea misionară sub pretextul „urgenței”. Această nerăbdare, în loc să fie corectată de către liderii bisericii, este adesea hrănită și chiar încurajată.

Care este oare rezultatul?

O mulțime de oameni merg înaintea națiunilor și, ca să fiu deschis, n-ar trebui să meargă – cel puțin nu momentan.

Iată întrebarea pe care îmi doresc ca tot mai multe biserici să o ia în considerare: De ce să trimiteți pe cineva să planteze biserici în afara țării, pe care nu l-ați angaja niciodată ca păstor sau nu l-ați nominaliza ca prezbiter laic? De ce vi se pare că „pasiunea”, în loc de credincioșia dovedită, ar trebui să fie principalul criteriu pentru trimiterea bărbaților și femeilor ca plantatori de biserică? De ce este oare ștacheta pusă mai jos pentru astfel de lucrători la frontieră decât este ea pusă pentru biserica locală?

Provocările lucrării de misiune, stresul și ispitele ei sunt foarte reale și, în mod repetat, oameni cu mult zel, dar cu puțină înțelepciune sunt trimiși să înfrunte aceste provocări. Iată ce spunea acel înțelept, prin Duhul Sfânt:

„Lipsa de știință este o pagubă pentru cineva, şi cine aleargă neghiobeşte înainte, o nimerește rău” (Proverbe 19:2).

Acest proverb însumează foarte fidel starea lucrării din anumite acțiuni misionare: dorință fără cunoaștere. Iar dorința fără cunoaștere, în lucrarea de misiune, este periculoasă, chiar mortală spiritual.

Acest câmp care este alb, gata de recoltă, ajunge să fie umplut de lucrători care distrug recolta, care folosesc greșit sau abandonează instrumentele pe care Dumnezeu le-a dat. Imaginați-vă un teren plin de oameni, care folosesc coasa în direcția greșită și uneori o prind de la capătul celălalt. Și, mult prea adesea – dacă aș îndrăzni să întind mai mult de această metaforă — ei nu folosesc deloc coasa. Mâinile lor sunt goale, și asta nu este o imagine deloc plăcută.

Cred că multe biserici și organizații care se ocupă cu trimiterea misionarilor nu petrec suficient de mult timp învățându-i pe oameni să discearnă între grâu și buruieni. Astfel, întrucât le lipsește discernământul, acești misionari ajung să recolteze buruieni și să scrie înapoi acasă, povestind despre succesele lor în lucrare. Din nou, noi, ca biserici, am primit o misiune, o cale pe care să mergem, dar multe picioare care pleacă la drum spre proclamarea Evangheliei păcii ratează această cale pentru că ei au dorință, dar nu au cunoaștere.

Fără îndoială, lucrătorii sunt puțini, dar nerăbdarea noastră a ajuns să anuleze eforturile noastre. Atunci când bisericile iau inițiativa de a trimite un anumit număr de oameni până la un anumit moment, dorința lor de a atinge acel obiectiv poate să scurtcircuiteze ucenicizarea și astfel să-i împingă înainte, în teren, pe anumiți oameni care vor fi deopotrivă răniți și îi vor răni pe alții.

Evident, ar trebui să privim la Pavel ca exemplu de răbdare însoțită de zel. Din momentul convertirii sale i s-a spus care este scopul lui. Dar veți observa în Faptele Apostolilor că au trecut mai mult de zece ani înainte de a avea loc prima sa călătorie misionară. În perioada de până atunci, el a petrecut trei ani formativi în Arabia, a petrecut timp în orașul său natal din Tars și în final o perioadă la biserica din Antiohia, și abia apoi a fost trimis alături de Barnaba. Acesta este Pavel, dacă nu vă deranjează, care la convertire avea deja o cunoaștere imensă a Scripturilor. Se vede că Pavel nu și-a început misiunea până când nu a fost trimis de către biserica lui din Antiohia, la îndemnul Duhului Sfânt, prin prezbiterii și congregația lui.

Dacă vei vorbi cu o generație mai veche de misionari, vei descoperi că, în zilele respective, absolvirea colegiului biblic era o cerință pentru lucrarea de misiune. Dacă vei citi biografii ale unor misionari precum Adoniram Judson, vei afla că ordinarea era o cerință. Dar, în aceste zile, odată ce biserica dă aprobarea, oamenii pot să treacă prin câteva evaluări și să participe la o tabără de două săptămâni, și astfel vor primi repede aprobarea pentru a pleca pe teren. Acest sistem atât de rapid și convenabil a fost conceput pentru a permite cât mai multor oameni să meargă cu Evanghelia la popoarele neatinse de ea.

Dar mai mulți nu înseamnă întotdeauna mai bine.

Provocările de care au parte acești oameni atunci când se duc cu Evanghelia în locuri dificile vor cere de la ei un caracter matur și testat. Întrebările care sunt puse misionarilor de către cei pe care îi evanghelizează vor cere adesea o cunoaștere teologică profundă și vastă. Iar faptul că se vor confrunta pe teren cu vrăjmașul care răcnește le va cere o credință adânc înrădăcinată în adevăr.

Pragmatismul este puternic răspândit în lucrările internaționale pentru că adesea lucrătorii nu știu cu adevărat cum să vorbească despre Dumnezeul lor. Erezia proliferează pentru că ei nu cunosc cu adevărat mesajul. Trăirea lumească predomină pentru că atât de mulți misionari sunt imaturi spiritual și practic incapabili să dea socoteală. Biserică, încetează să mai trimiți oameni care nu-L cunosc pe Dumnezeul lor, care nu-și cunosc mesajul și care nu știu ce înseamnă să se supună autorității! Te rog, de dragul gloriei lui Dumnezeu, încetează!

Dorința este lăudabilă, dar dorința vine și pleacă. Chemarea este ceea ce ar trebui cerut și celebrat. Dar nu orice fel de „chemare”, ci chemarea înrădăcinată în adevăr și confirmată de alții, în particular de cei care te știu bine și de suficient timp, o chemare care a fost însoțită de ani de rodnicie, care are ca țel final gloria lui Dumnezeu și promisiunile sigure ale Evangheliei, așa cum sunt ele revelate în Scriptură.

Bisericile locale ar trebui să privească îndelung la lucrarea lor de misiune, să facă cu credincioșie mulți ucenici, care să fie capabili să meargă mai departe, și să persevereze în lucrarea credincioasă a Evangheliei. Ele ar trebui să se străduiască pentru cantitate fără a sacrifica în vreun fel calitatea.

N-ar trebui să ne mire de ce rata de abandon printre misionari este atât de mare, că ambiguitatea doctrinară este atât de răspândită și că misionarii care cad în păcate grosolane sunt atât de numeroși. Sunt trimiși oameni ce n-ar trebui trimiși, pentru că bisericile îi trimit mult prea curând.

De aceea, aș vrea să vă las acum câteva sugestii despre cum să îi pregătiți mai bine pe oameni pentru a-i trimite înaintea națiunilor:

1) Învățați-i bine, așa încât ei înșiși să fie capabili să-i învețe bine pe alții. Nu-i trimiteți până când n-au demonstrat că pot face același lucru (2 Timotei 2:2).

2) Asigurați-vă că sunt capabili să formuleze învățătura sănătoasă și să respingă doctrinele false. Incapacitatea de a răspunde obiecțiilor și de a corecta falsitatea este rețeta pentru dezastru atunci când se întâlnesc cu alte religii sau, mai rău, cu misionari cu învățătură greșită (Tit 1:9; Efeseni 4:14).

3) Asigurați-vă că sunt capabili să se supună autorității biblice. Sunt ei niște singuratici care n-au avut niciodată autoritatea provocată cu adevărat? Dacă așa stau lucrurile, ei au nevoie să petreacă ceva timp supunându-se cu bucurie și dând socoteală înainte de a fi trimiși cu încredere (Evrei 13:17-18).

4) Legat de punctul anterior vine nevoia unui caracter evlavios dovedit. Acest lucru este ceva ce poate fi obținut doar de-a lungul unei perioade îndelungate de interacțiune apropiată și ucenicie persistentă, nu după o sesiune de consiliere și după creionarea unui profil de personalitate. Păcatele ascunse ajung să capete forme mai rele acolo, pe teren, nicidecum mai bune (Evrei 12:1).

5) Dacă n-ai putea să-l desemnezi pe acel bărbat drept prezbiter în biserica ta, atunci nu-l trimite nicăieri să planteze biserici, cu atât mai puțin în afara țării. Dacă trimiți pe cineva care nu este capabil să fie prezbiter sau n-a ajuns încă să aibă acele calități, atunci îți sugerez să-l trimiți altundeva, într-o biserică deja înființată, unde știi că dezvoltarea lui spirituală și lucrarea lui vor putea fi observate și supravegheate de către păstori credincioși (Evrei 10:24-25).

6) Scopul oricărui lucrător pionier pe care îl trimiți trebuie să fie unul dintre aceste două lucruri: să se alăture unei biserici existente sau să adune credincioși pentru a începe o biserică nouă imediat ce acest lucru e posibil. Dacă nu există nicio biserică, atunci aș sugera să trimiți mai degrabă un nucleu de lucrători, decât un individ. Niciun creștin n-ar trebui să fie singur. Eclesiologia și misiologia ar trebui să fie întrețesute reciproc într-un mod inseparabil. Bisericile plantează biserici. Organizațiile para-bisericești ar trebui să slujească în rolul lor specializat și valoros de a ajuta bisericile să facă această lucrare, nu să le ia locul. (Faptele Apostolilor 20:28; 16:13).

7) În final, trebuie să existe consens în biserica ce îi trimite pe misionari, cu privire la faptul că aceștia sunt oamenii ce trebuie trimiși, pentru că ei sunt chemați și pregătiți. Acest lucru îi va păzi pe cei trimiși și le va da o încurajare uimitoare asupra faptului că ei sunt parte a ceva dincolo de ambiția personală, ambiție care poate să se estompeze ușor sau să se reorienteze rapid (Faptele Apostolilor 13:3).

Am scris aceste lucruri nu dintr-o dorință de a stăvili zelul misionar al bisericii, ci de a o încuraja la a adopta o viziune pe termen lung și o credincioșie de durată, ca trăsături ale lucrării. Noi alergăm la un maraton, nu la un sprint. Așa este lucrarea noastră. Sentimentul evlavios de urgență implică pregătirea cu grijă pentru lucrare. Acest adevăr devine încețoșat dacă principalul scop al trimiterii de misionari este doar o creștere constantă a numărului de convertiți. Dimpotrivă, principalul nostru obiectiv în trimiterea misionarilor ar trebui să fie gloria lui Dumnezeu – și pentru aceasta ar trebui să ne pregătim și să fim pregătiți.

Așadar, haideți să simțim urgența lucrării, dar nu pe cheltuiala înțelepciunii. Gloria lui Dumnezeu este în joc.

 

Acest articol a fost tradus în parteneriat cu Magna Gratia. Pentru resurse biblice asemănătoare, vizitați pagina lor de internet.

Altele etichetate ca: articles