Predicare & Teologie

ÎNVAȚĂ SĂ FII TU ÎNSUȚI ÎN CALITATE DE PREDICATOR: DE LA UNUL CARE ÎNCĂ ÎNCEARCĂ SĂ FACĂ ACEST LUCRU

De Kevin DeYoung

Kevin DeYoung este pastor senior la University Reformed Church în East Lansing, Michigan, în apropiere de Michigan State University. Îl puteți găsi pe Twitter la @RevKevDeYoung.
Article
06.12.2014

Atunci când Phillips Brooks a definit într-un mod faimos predicarea drept „comunicarea adevărului prin intermediul personalității”, cred că el vorbea despre propria ta personalitate, și nu despre a altuia. Mie mi-a luat ceva vreme pentru asta, dar în final am simțit ca și cum am înțeles că trebuie să fiu eu însumi atunci când mă aflu la amvon. Acum, n-aș putea spune dacă acest lucru înseamnă că predicile mele sunt mai bune sau mai rele. Dar fiind eu însumi, asta înseamnă că predicarea mea este mai autentică, mai confortabilă și mai durabilă. Știu că am multe lucruri de învățat ca predicator, și sper că și în 10 ani de acum înainte voi continua să primesc acele complimente acre, dar adevărate – „predicarea ta s-a îmbunătățit cu adevărat de-a lungul anilor”. Dar, la vârsta de 32 de ani, simt ca și cum, în final, predic adevărul prin propria personalitate.

Ca majoritatea predicatorilor tineri și nu puțini dintre cei mai bătrâni, m-am luptat să îmi găsesc „vocea” în calitate de predicator. Atunci când eram la facultate, am început să devorez literatura reformaților și a puritanilor. Orice lucru pe care îl citeam părea să fie ori vechi de sute de ani, ori fusese tradus în urmă cu câteva sute de ani. Ca rezultat, scrierile mele – nu predicam prea mult la acea vreme – semănau ca și cum mă așteptam să câștig premiul la categoria „tocmai tradus din limba latină”. Frazele erau adesea ca de elefant. Erau pline de exprimări vechi, și pur și simplu aveau prea multe cuvinte. Un profesor foarte fin, care m-a propulsat în multe feluri, m-a provocat să scriu pentru audiența din secolul meu, nu pentru secolul eroilor mei. La vremea aceea, a fost un sfat foarte dureros. Nu eram sigur că pot avea încredere în el. La urma urmei, nu era un semn al evlaviei să folosești cuvinte precum „rânduială”, „catapeteasmă” sau „îngăimăceală”? Ei bine, nu. Avem nevoie să fiu eu însumi, și nu să îmi dau aere de puritan. (Întâmplător, vărul și colegul meu din facultate, avea îmbrăcat pe el un tricou frumos, pe care scria „Evită îngăimăceala”. Imaginați-vă ce situație!)

La seminar, am început să observ că mulți dintre colegii mei de clasă vorbeau la fel ca profesorii lor de omiletică. Chiar și astăzi concluzia mea rămâne adevărată. Oriunde ai merge, profesorii care predau despre predicare par să își creeze clone. Parte din vină pare să aparțină profesorilor, care pun prea multă greutate pe felul lor de a predica – în mod normal o modalitate care dă roade în cazul profesorilor, dar nu se potrivește tuturor studenților. Dar o altă parte de vină ține și de studenți. Suntem disperați să imităm un anume model, așa încât ajungem să copiem tot ceea ce vedem la cei pe care îi respectăm, în special în ce privește pe cei care ne învață cum să predicăm. La Seminarul Teologic Gordon-Conwell, am văzut o mulțime de copii miniaturizate ale lui Haddon Robinson. Asta nu înseamnă că toți acei studenți vor ajunge niște predicatori slabi, ci înseamnă că ei trebuie să conștientizeze că nu există decât un singur Haddon Robinson. Și că ei nu sunt el!

Pe cât de mult am fost binecuvântat prin predicile lui Robinson, pe atât am devenit mai tentat să îi imit pe alți predicatori. Sunt sigur că, în primii ani ai lucrării mele, mesajele mele sunau uneori ca ale unei foarte prăpădite copii a lui John Piper. Ascultam atât de mult la predicile lui Piper încât sunt sigur că predicile mele, temele pe care mi le alegeam și chiar modalitatea în care pronunțam cuvântul „bucurie!” erau într-un fel Piper-esc. Nu mă înțelegeți greșit, nu mă dau în vânt după a învăța de la Piper sau după a fi influențat de el. Îmi pregătesc singur mesajele și le-aș pune oricând alături de predicile lui. Dar sunt sigur că el ar fi primul care ar spune, „Predică aceeași Evanghelie, dar nu trebuie să predici la fel ca mine”. Mi-a luat mai mulți ani, dar cred că în final sunt în regulă cu ideea de a nu fi un John Piper. Pur și simplu nu cred că avem aceeași personalitate, nici măcar aceleași daruri.

În calea mea au existat și alți predicatori faimoși pe care am dorit să îi imit. Mi-am dorit să pot parcurge un text și să folosesc umorul lui Alistair Begg (bineînțeles, alături de accentul lui). Mi-am dorit să pot fi la fel de creativ în gândirea mea și un fin cunoscător al culturii precum Tim Keller. Mi-aș dori să fiu la fel de smerit și amuzant ca C.J. Mahaney. Uneori mă gândeam cum ar fi să fii atât de deștept precum Carson (am încercat să pronunț „Izaia”, dar n-am reușit să păcălesc pe nimeni). Ba chiar m-am gândit cum ar fi să comunici la fel de calm precum Rob Bell.

De-a lungul anilor, am experimentat mai multe metode de predicare. Am predicat fără notițe, cu notițele scrise pe o jumătate de pagină, și cu tot manuscrisul, doar pentru că unul din predicatorii care-mi plăceau folosea una din aceste tehnici. Dar ceea ce funcționează cel mai bine pentru mine și stilul meu de predicare, cel puțin în acest moment din lucrarea mea, este să predic dintr-un set complet de notițe, alternând uneori între a citi predica sau a prelua din punctele ei esențiale. Profesorii de omiletică ar putea să mă urască pentru aceste afirmații, dar uneori tot ceea ce ai de făcut este să găsești ce funcționează mai bine pentru tine. Sunt sigur că există anumite principii care definesc orice predicare bună, dar există de asemenea o mulțime de situații pentru care tot ce avem de spus este: „Nu sunt sigur de ce, dar asta funcționează în cazul meu”.

Din 2002, când am fost ordinat, cred că am predicat de aproape 500 de ori (aici avem serviciu și duminica seara). Dar mi-a luat aproape 450 de predici pentru a-mi găsi vocea. Asta nu înseamnă că toate acele predici au fost rele sau lipsite de autenticitate. Nici nu înseamnă că am mimat un accent scoțian sau că am început să povestesc din vremea când copilăream în Greenville, Carolina de Sud. Dar mi-a luat această lungă perioadă până când am realizat înțelepciunea mărturiei făcută de Pavel: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt”.

Unul din lucrurile cele mai dificile pe care un predicator le învață, în special predicatorii tineri, este să fie, pur și simplu, el însuși. Nu te pune în pasiunea, în umorul ori educația altcuiva. Și nu arunca la gunoi personalitatea ta dar pentru că unul din eroii tăi nu o manifestă exact ca și tine. Mergi înainte și învață de la cei mai buni. Dar congregația ta are nevoie să audă duminica glasul tău, nu o imitație a predicatorului pe care visezi să ajungi să îl clonezi. Lasă ca persoana ta să fie constant rafinată de Duhul lui Dumnezeu și ca adevărul Cuvântului lui Dumnezeu să strălucească prin personalitatea ta. Predică precum un muribund unor muribunzi. Și nu uita să fii tu însuți.

 

Acest articol a fost tradus în parteneriat cu Magna Gratia. Pentru resurse biblice asemănătoare, vizitați pagina lor de internet.

Altele etichetate ca: articles