FRUMUSEȚEA CONVERTIRII

Pentru multe persoane, doctrina convertirii creștine pare să fie oricum, numai frumoasă nu. Ei spun că este coercitivă, argumentând că „nimeni nu mă poate forța să cred ceva”. Alții spun că este ofensatoare – „Cine crezi că ești să-mi spui că ceea ce cred și felul în care trăiesc sunt greșite?”

Evident, în ochii unor astfel de persoane, frumusețea este greu de găsit. Cel mai important lucru legat de doctrină nu este dacă aceasta este frumoasă sau urâtă, ci dacă este adevărată sau falsă. Atunci când privești lucrurile din această perspectivă, doctrina adevărată a convertirii creștine este pur și simplu frumoasă.

Într-un anume sens, convertirea la fel de frumoasă precum sunt toate celelalte transformări. În școala primară, copiii studiază metamorfoza, de la vierme la fluture sau de la mormoloc la broască. La școala duminicală, ei învață că aceste transformări ilustrează schimbarea ce se petrece într-o inimă de om, de la starea de „mort în păcat” la starea de „făptură nouă”. O floare îmbobocește sau un pui de pasăre își deschide aripile luându-și pentru prima dată zborul. Fiecare dintre aceste transformări este frumoasă în felul ei, dar ele sunt frumoase și într-un sens unic. În multe aspecte ale creației, Dumnezeu a întruchipat revelarea gloriei Sale oferind pilde legate de schimbarea care se petrece într-un om de la moarte spirituală la viață veșnică.

Una dintre legile lumii naturale este că, atunci când sunt lăsate de capul lor, lucrurile pur și simplu nu progresează, ci intră în decădere. Totul moare. Cu toate acestea, chiar și în acest tărâm, Dumnezeu a întrețesut ici și colo frumusețea schimbării către ceva mai bun. Nu sunt oare toate acestea niște semne care ne indică minunăția mântuirii?

De fapt, convertirea este cu mult mai deosebită. Ea este frumoasă în simplitatea ei (gândește-te la Romani 10:9) și în complexitatea ei (gândește-te la Efeseni 2:1-10).

Dar nu este suficient să spui că mântuirea este frumoasă. Hai să vedem în ce fel este ea frumoasă.

FRUMUSEȚEA ÎN ORCHESTRAREA EI

Convertirea este frumoasă în felul în care este orchestrată. Există un moment definitoriu al convertirii: un moment în care noi nu credem în sens mântuitor că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu și că Dumnezeu L-a înviat din morți, iar apoi, în clipa următoare, credem toate acestea.

Acea decizie inițială de a crede, de a ne alipi de Hristos cu mâna goală a credinței, este momentul în care un păcătos predestinat, care mergea pe calea proprie, ajunge să fie cuprins în ordo salutis. Privirea lui Dumnezeu era ațintită asupra lui dinainte de veșnicie, dar acum, chemarea eficace a ajuns la momentul rânduit pentru ea. Calea pe care omul și-a plănuit să umble a fost întreruptă de călăuzirea de către Dumnezeu a pașilor lui (Proverbe 16:9).

Convertirea este, într-un anumit sens, atât momentul culminant al planului lui Dumnezeu cât și un punct singular de pe cale. Este un moment decisiv, dar câtă deliberare se găsește dincolo de acel moment! Vedem o schiță a acestei deliberări în Romani 8:30: „Și pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a și chemat; și pe aceia pe care i-a chemat, i-a și socotit neprihăniți; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-a și proslăvit”. Ochii noștri pot să vadă oameni care se pocăiesc și care își mărturisesc credința în Hristos, dar ei nu pot vedea greutatea veșnică de slavă care conduce la aceste evenimente din viața lor și care curge după aceea asupra lor.

S-ar putea scrie volume de cărți despre fiecare etapă din schița care se găsește în Romani 8:30. Există frumusețe în interiorul frumuseții în interiorul frumuseții. O sămânță a credinței cât un bob de muștar, odată ce este implantată în inima zdrobită a unui păcătos disperat, reprezintă culminarea cunoașterii mai dinainte a acestui păcătos de către Dumnezeu, dinainte de întemeierea lumii. În har, chiar dinainte, din veșnicie, Dumnezeu a iertat ofensa veșnică a păcatului cumulat într-o viață de om, predestinându-l în dragoste spre înfiere în calitate de fiu iubit. Apoi Dumnezeu Și-a trimis singurul Său Fiu pentru a face o ispășire pentru om, așa încât acesta să fie justificat prin neprihănirea lui Hristos, prin regenerarea inimii lui de piatră, făcută prin lucrarea Duhului Sfânt. Acest lucru este pur și simplu uimitor, nu-i așa? Dar și mai uimitor este faptul că această sămânță a credinței justificatoare crește prin credincioșia Tatălui la o credință sfințitoare, din nou, prin lucrarea Duhului Sfânt, și asta continuu, pe toată acea cale, până la împlinirea promisiunii glorificării.

FRUMUSEȚEA ÎN PROMISIUNEA EI

Convertirea este frumoasă în promisiunea ei. Și ce promisiune! Nu este oare tot ceea ce noi ne-am dorit cu adevărat? Ceea ce speră orice sfânt și păcătos în fiecare zi? Toți vor schimbarea. Toți vor să creadă că răul se va transforma în bine și că lucrurile greșite vor fi corectate. Fiecare dintre noi avem idei legate de cum ar trebui să fie realizate aceste lucruri, dar, în esență, toți vrem același lucru – viața.

Dumnezeu a pus veșnicia în inimile noastre (Eclesiastul 3:12), și fiecare moment de conștiență de după aceea este o exprimare a închinării la un dumnezeu sau altul, este expresia disperării noastre înnăscute după promisiunea aceea reală, adevărată și plăcută de mai bine și mai drept. Bruce Marshall scria: „Fără să știe, tânărul care suna la casa de prostituate Îl căuta pe Dumnezeu”[1]. Acest lucru este adevărat în cazul tuturor idolatriilor noastre – indiferent dacă este vorba despre sex sau spiritualitate – dar adevărul suprem este că niciun om nu-L caută din proprie inițiativă pe Dumnezeu. Noi am vrea ca dumnezeii noștri să fie Dumnezeu. Ceea ce noi căutăm este, în fapt, de descoperit în Acela pe care, în realitate, vrem cu atâta răutate să-L evităm.

Așadar, cei care Îl găsesc pe Dumnezeu sunt de fapt aceia care sunt găsiți de Dumnezeu. Duhul Sfânt, Mângâietorul nostru, călătorește pe întreg pământul, căutându-i pe cei pe care trebuie să îi învieze. Dumnezeu este răbdător cu acești idolatri cunoscuți mai dinainte, nedorind că vreunul dintre noi să piară, ci ca toți să venim la pocăință. Duhul Lui aprinde lumina în inimile noastre, strigând către noi – „Ieși afară!” – de lângă mormântul nostru, și ce era de necrezut devine credibil. Pot să fiu diferit! Pot experimenta schimbarea! Pot să Îl cunosc pe Dumnezeu și astfel să cunosc viața! Așa cum spunea acel vechi imn, „Aceasta este puterea lui Hristos în mine – nicio vinovăție în această viață, nicio frică de moarte!”

Evanghelia descoperă nădejdea adevărată pentru mine și pentru această lume. Toată frumusețea creației, a artelor, a străduinței omenești după progres și iluminare este însumată și adăpostită cu adevărat în Isus Hristos cel întrupat, răstignit, îngropat, înviat și glorificat. Așa cum învierea Lui reprezintă primul rod (1 Corinteni 15:20-23), tot așa convertirea noastră la credința mântuitoare este promisiunea convertirii la nemurire – anume că „toți vom fi schimbați” (1 Corinteni 15:50-53).

FRUMOASĂ ÎN FELUL DIVERS ÎN CARE SE MANIFESTĂ

Convertirea este frumoasă în mulțimea de expresii ale ei. Convertirea oamenilor la credința mântuitoare în Hristos este frumoasă în toate momentele decisive pe care le cuprinde. Unii oameni din generația mea și din alte generații au ajuns „să fie mântuiți” pe când au ieșit în față la o chemare, au ridicat mâna sau au repetat o rugăciune după o formulă anume. Mulți păstori din generația mea nu mai apelează la astfel de instrumente speciale pentru a-i chema pe oameni să răspundă la Evanghelie. Trebuie cu toții să ne asigurăm de faptul că Evanghelia biblică este predicată în modalități biblice. Dar ce miracol este când Dumnezeu folosește oameni imperfecți ce utilizează mijloace imperfecte pentru a oferi celorlalți puterea perfectă a veștii bune a lui Isus Hristos!

Eu nu sunt adeptul răpirii dispensaționaliste și pretribulaționiste (nu mai sunt), dar convertirea mea a avut loc după ce Duhul Sfânt, în înțelepciunea Sa, s-a folosit de un film siropos de genul „Left Behind” pentru a înmuia inima mea așa încât să Îl dorească pe Isus spre iertarea păcatelor și siguranța sufletului. Eu n-aș folosi astfel de metode astăzi, dar sunt mulțumitor că Dumnezeu folosește o varietate de mijloace prin care Își aduce copiii la viață. Puterea Lui este făcută perfectă în slăbiciunea noastră evanghelistică, chiar și în felul nostru greșit de predicare și de a-i chema pe oameni la mântuire. Este uimitor cum Dumnezeu lucrează simultan prin și în ciuda lucrării noastre evanghelistice.

Toate convertirile la Hristos sunt rezultatul faptului că noi ne îndreptăm în final privirile către Hristosul nostru, jertfa pentru mântuirea noastră. Un exemplu evident este convertirea lui Saul pe drumul Damascului. Acel moment a fost unul foarte dramatic. Pentru alții, convertirea nu este atât de dramatică. Un copil se roagă într-o întâlnire de rugăciune a copiilor bisericii. Un bărbat face pasul înainte la sfârșitul unei slujbe de biserică. Un prieten mi-a spus că stătea în biserică în fiecare duminică, vreme de aproape trei ani, până când, în final, s-a înfiripat în el gândul acesta: „Stai un pic, am nevoie și eu să fiu mântuit. Trebuie să cred și eu Evanghelia”.

Modalitățile multiple prin care Dumnezeu aduce la viață oameni morți spiritual sunt frumoase, unii recunoscând instantaneu realitățile noi și izbitoare, alții conștientizând nevoia lor de mântuire de-a lungul timpului. Unii aud mesajul Evangheliei pentru prima dată, și răspund cu credință. Alții aud mesajul toată viața lor, dar nu au urechi spirituale pentru a auzi, până când, într-o zi, totul se schimbă înaintea lor. Aceasta este o artă. Maestrul este Dumnezeu, care, în diversitatea imensă a experienței omenești și a vieții de zi cu zi, în feluri obișnuite sau feluri spectaculoase, revarsă învierea din nou și din nou. Chiar și în convertirile cele mai obișnuite, este ceva extraordinar. Îngerii n-au celebrat mai puțin pentru prima expresie a credinței mântuitoare a fiicei mele, când se afla în patul ei, în camera sa, cu doar câțiva ani în urmă, comparativ cu felul în care ei s-au bucurat la convertirea lui Pavel, în urmă cu 2000 de ani. Fiecare convertire este o minune. Iar panorama beatifică și măreață a lui Hristos creează în noi alte panorame frumoase (2 Corinteni 3:18).

FRUMOASĂ ÎN SURSA EI

Convertirea este frumoasă datorită sursei ei. Întrucât Creatorul este glorios, tot ceea ce El face este glorios. Datorită acestui adevăr vital, este la fel de adevărat că frumusețea se găsește și în ochii celui care o privește. Frumusețea sălășluiește în mod obiectiv în Dumnezeul Triunic, indiferent dacă aceasta este admirată sau nu de către muritori. David cerea să locuiască în casa Domnului pentru a admira frumusețea Lui (vezi Psalmii 27:4), dar chiar și dacă Domnul n-ar răspunde la astfel de rugăciuni, frumusețea Lui n-ar fi diminuată cu nimic.

Pe de altă parte, frumusețea lui Dumnezeu – cel mai adesea denumită gloria Lui – este reflectată, multiplicată chiar, pe măsură ce te uiți mai mult la ea. Așadar, una dintre frumusețile faptului că Dumnezeu înviază oamenii morții la o viață nouă este că acești oameni ajung să privească și să admire frumusețea Lui în predică și în cântare, iar inimile lor se umplu de recunoștință (Coloseni 3:16). După ce Petru a fost martor al suferințelor și învierii lui Hristos, a fost capabil să se refere la propria persoană ca la un „martor al patimilor lui Hristos” (1 Petru 5:1). Așadar, a răspunde chemării Evangheliei cu credință mântuitoare înseamnă într-un anume fel să capeți acea frumusețe și să o preamărești. Pavel scria în 2 Tesaloniceni 2:14: „Iată la ce v-a chemat El, prin Evanghelia noastră, ca să căpătați slava Domnului nostru Isus Hristos.”

Convertirea este frumoasă pentru că Dumnezeu este frumos. El este frumos în măreția și grandoarea gloriei Sale, în suma tuturor atributelor și calităților Sale. Modalitatea în care Biblia vorbește despre frumusețea lui Dumnezeu este că ea e… frumoasă. De la sfințenia Lui, prezentată în acțiunile din Pentateuh, la cântările psalmiștilor, la răspunsul epic al lui Dumnezeu față de Iov, la uimirea profeților, la mărturia Evangheliilor, la exaltarea Epistolelor, la doxologiile divine, și până la Apocalipsa tulburătoare a lui Ioan, Biblia este frumoasă pentru că este plină de frumusețea intrinsecă și copleșitoare a lui Dumnezeu.

Acest Dumnezeu – acest Dumnezeu minunat, de nepătruns și sfânt – ne cunoaște și ne iubește, ne alege, ne cheamă și ne mântuiește. „Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos”. (2 Corinteni 4:6). Întreaga frumusețe a convertirii (și vom avea multe de explorat pentru toată veșnicia) își găsește izvorul în frumusețea copleșitoare a lui Dumnezeu însuși, a cărui slavă se extinde fără limite pe toate timpurile, și care se îndreaptă către noi, așa încât să putem vedea și să Îl cunoaștem pe Isus, și astfel să fim schimbați pe vecie.

Note bibliografice:

[1] Bruce Marshall, The World, The Flesh and Father Smith (Boston: Houghton Mifflin, 1945), 108.

Acest articol a fost tradus în parteneriat cu Magna Gratia. Pentru resurse biblice asemănătoare, vizitați pagina lor de internet.