CONVERTIREA ÎN NOUL TESTAMENT

Convertirea poate fi definită ca întoarcerea de la păcat către Dumnezeu. Poate că versetul clasic care surprinde bine această definiție este 1 Tesaloniceni 1:9: „Căci ei înșiși istorisesc ce primire ne-ați făcut, și cum de la idoli v-ați întors la Dumnezeu, ca să slujiți Dumnezeului celui viu și adevărat”. Aici vedem prezentate clar cele două elemente ale convertirii, anume întoarcerea către Dumnezeu și îndepărtarea de idoli.

CONVERTIREA ÎN NOUL TESTAMENT: DE LA PROMISIUNE LA REALITATE

Narațiunea biruinței lui Dumnezeu asupra șarpelui, promisă în Vechiul Testament (Geneza 3:15), devine o realitate în Noul Testament. Vechiul Testament promisese un nou legământ, o nouă creație, un nou exod și inimi noi pentru poporul lui Dumnezeu. Există apoi o împlinire a tuturor acestor promisiuni inaugurată prin viața, moartea și învierea lui Isus Hristos, care sunt propovăduite în Noul Testament.

Convertirea în Evangheliile sinoptice

În Evangheliile sinoptice (Matei, Marcu și Luca), lucrarea mântuitoare făcută de Dumnezeu și promisă în Vechiul Testament este prezentată prin expresia „Împărăția lui Dumnezeu”. Împărăția lui Dumnezeu joacă un rol central în Evangheliile sinoptice, dar trebuie să înțelegem în același timp și faptul că Împărăția are ca implicație convertirea. Cele două elemente ale convertirii mai pot fi descrise și prin termenii pocăinței și credinței. Așa cum citim în Marcu 1:14-15, „Isus a venit în Galilea, și propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: „S-a împlinit vremea, și Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă, și credeți în Evanghelie”” (cf. Matei 4:17). Vestea bună a întoarcerii din exil propovăduită de către Isaia, vestea bună a împlinirii promisiunilor mântuitoare ale lui Dumnezeu – va fi un prilej de bucurie doar pentru cei care se pocăiesc de păcatele lor și care cred în Evanghelie.

În scrierile sinoptice, Evanghelia se concentrează pe moartea și învierea lui Isus, fiindcă patimile și învierea lui Isus domină narațiunea în toate cele trei cărți. Este punctul central al narațiunii! Nu există Împărăție fără Cruce. Isus a venit pentru a „mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Matei 1:21), iar această mântuire este realizată doar prin moartea Lui în locul lor, prin care El „Și-a dat viața ca răscumpărare pentru mulți” (Matei 20:28; cf. Marcu 10:45). Sunt unii care vorbesc despre împărăție dar spun foarte puține despre convertire, însă până și o scurtă privire aruncată asupra Evangheliilor sinoptice demonstrează faptul că subiectul convertirii este unul fundamental. Nimeni nu poate intra în Împărăție fără convertire (Marcu 10:17-31).

Convertirea în Evanghelia după Ioan

Centralitatea convertirii este de asemenea evidentă în Evanghelia după Ioan. Fără îndoială, Ioan a scris Evanghelia așa încât oamenii să „creadă că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; și crezând, să aibă viața în Numele Lui” (Ioan 20:31). Ioan folosește verbul „a crede” de 98 de ori, subliniind astfel importanța acestei teme în Evanghelia scrisă de el. Nici credința nu este prezentată pasiv în Evanghelia după Ioan. El folosește o mulțime de termeni pentru a surprinde profunzimea și acțiunea credinței: credința este descrisă ca și cum mănânci, bei, vezi, auzi, te supui, rămâi, vii, intri, primești și asculți. Natura radicală a convertirii este exprimată prin variatele verbe pe care Ioan le folosește pentru a descrie ce înseamnă să crezi că Isus este Hristosul. Așadar, convertirea se află în însăși centrul mesajului Evangheliei după Ioan. Viața veșnică (viața în veacul viitor) aparține doar acelora care cred în Isus ca „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). Cu alte cuvinte, doar cei convertiți se pot bucura de viața veșnică.

Convertirea și Împărăția lui Dumnezeu în Faptele Apostolilor

Din discuția anterioară, pare clar faptul că tema convertirii joacă un rol central în Evanghelii, dar putem trage aceeași concluzie și din cartea Faptelor Apostolilor. În această carte, descoperim un număr de predici în cadrul cărora Evanghelia este explicată audienței (de ex. Faptele Apostolilor 2:14-41; 3:11-26; 13:16-41). Cei care ascultă sunt îndemnați să se pocăiască (Faptele Apostolilor 2:38; 3:19; 8:22; 17:30; 26:20), lucru care este definit și ca „întoarcere” la Dumnezeu (Faptele Apostolilor 3:19; 9:35, 40; 11:21; 14:15; 15:19; 26:18, 20; 28:27). Mesajul Evangheliei implică o chemare urgentă la lepădarea păcatului și a vieții vechi. În același timp, cei care aud Vestea Bună sunt chemați să creadă (Faptele Apostolilor 16:31; 26:18). Fără îndoială, cuvântul „a crede” este folosit de aproape 30 de ori în Faptele Apostolilor pentru a-i descrie pe creștini, indicând ideea că ceea ce îi caracterizează pe cei ce aparțin lui Hristos este credința.

Nu poate fi surprinzător faptul că convertirea joacă un rol major în Faptele Apostolilor, întrucât această carte prezintă răspândirea Evangheliei din Ierusalim până la Roma (Faptele Apostolilor 1:8; cf. 1:6; 14:22). În același timp, trebuie observat că Împărăția lui Dumnezeu este la rândul ei o temă majoră în Faptele Apostolilor. Ea încadrează cartea de la început (Faptele Apostolilor 1:3) și până la sfârșit (Faptele Apostolilor 28:31). Pavel a predicat Împărăția în Roma (20:35; 28:23, 31), iar Filip „propovăduia Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și a Numelui lui Isus Hristos” (Faptele Apostolilor 8:12), demonstrând că Împărăția este centrată pe Evanghelie. Evanghelia care a fost propovăduită i-a chemat pe ascultători, așa cum am văzut mai sus, la pocăință și credință. Astfel, avem încă o dovadă a faptului că doctrina convertirii este fundamentală pentru orice propovăduire a Împărăției. Restaurarea lumii în stăpânirea lui Dumnezeu este nădejdea glorioasă a credincioșilor, dar ea aparține doar acelora care s-au pocăit și au crezut, căci doar ei se vor bucura de lumea cea nouă care va veni. Cei care refuză să creadă, așa cum subliniază Faptele Apostolilor în mod frecvent, vor fi judecați.

Convertirea în scrierile lui Pavel

Pavel nu folosește foarte des expresia „Împărăția lui Dumnezeu”, dar perspectiva lui escatologică este bine-cunoscută, și intră în acord cu caracterul escatologic al Împărăției. Asemenea Evangheliilor, el propovăduiește o escatologie de tipul deja/nu încă. Mulți teologi subliniază faptul că credința și pocăința sunt teme cruciale în epistolele pauline. Pavel ne învață adesea că justificarea și mântuirea sunt obținute doar prin credință (cf. Romani 3:21-4:25; 9:30-10:17; 1 Corinteni 15:1-4; Galateni 2:16-4:7; Efeseni 2:8-9; Filipeni 3:2-11). El nu folosește atât de des cuvântul pocăință, dar nici nu este complet absent (de ex. în Romani 2:4; 2 Corinteni 3:16; 1 Tesaloniceni 1:9; 2 Timotei 2:25). Pavel folosește mulți termeni pentru a desemna lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în Hristos, inclusiv mântuire, justificare, răscumpărare, împăcare, înfiere, propițiere, și așa mai departe. Este indiscutabil faptul că lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în Hristos joacă un rol major în teologia paulină, dar o astfel de mântuire este dată doar celor care cred, doar celor care sunt convertiți.

Conform lui Pavel, credincioșii așteaptă cu nerăbdare întoarcerea lui Isus Hristos și restaurarea creației (Romani 8:18-25; 1 Tesaloniceni 4:13-5:11; 2 Tesaloniceni 1:10), și totuși doar cei care sunt convertiți aparțin noii creații care vine. De aceea, Pavel se străduiește în mod intens să răspândească Evanghelia către Neamuri (Coloseni 1:24-2:5), să ducă Evanghelia la cei care n-au auzit-o niciodată (Romani 15:22-29), așa încât și ei să fie printre cei mântuiți.

Convertirea în epistolele generale

Restul epistolelor Noului Testament sunt scrieri ocazionale, care au tratat situații specifice. Totuși, importanța convertirii este și aici statuată sau prezentată implicit. De exemplu, descoperim în Epistola către Evrei că doar cei care cred și ascultă de Dumnezeu vor intra în odihna de la sfârșitul veacului (Evrei 3:18-19; 4:3; 11:1-40). Iacov a fost adesea înțeles greșit, dar dacă este interpretat corect, el ne învață că o credință însoțită de pocăință este totdeauna necesară în vederea justificării (Iacov 2:14-26). Tot așa, Petru ne învață că mântuirea este prin credință (1 Petru 1:5; 2 Petru 1:1), iar 1 Ioan a fost scrisă pentru a-i asigura pe cei care cred de faptul că au viața veșnică (1 Ioan 5:13).

Convertirea în Apocalipsa

Cartea Apocalipsa culminează această narațiune, asigurându-i pe credincioși de faptul că Împărăția lui Dumnezeu, care a venit deja în Isus Hristos, va fi adusă la finalitate. Cei care practică răul și se compromit cu fiara vor fi judecați pe vecie, dar cei care perseverează până la sfârșit în credință vor intra în cetatea cerească, adică în noul Ierusalim. Apocalipsa subliniază faptul că doar cei care se pocăiesc vor găsi viața (Apocalipsa 2:5, 16, 21, 22; 3:3, 19; 9:20-21; 16:9, 11).

NU TEMA CENTRALĂ, DAR FUNDAMENTALĂ PENTRU ÎNTREAGA NARAȚIUNE

Dacă ar fi să tragem o linie, trebuie să spunem că, în mod cert, convertirea nu este tema centrală a Scripturii. Credincioșii au fost creați pentru a-L glorifica pe Dumnezeu și pentru a se bucura de El pe vecie, iar noi ne bucurăm de El și Îl glorificăm atât în această lume, cât și în lumea viitoare.

Totuși, convertirea este un element fundamental pentru narațiunea biblică, întrucât doar cei care sunt convertiți se vor bucura de noua creație. Ființele omenești trebuie să se întoarcă de la păcat către Dumnezeu pentru a fi mântuite. Oamenii trebuie să se pocăiască de păcatele lor și să creadă în Evanghelia lui Isus Hristos cel crucificat și înălțat. Va fi de puțin folos cuiva să descopere în ziua de apoi că a contribuit într-o modalitate minoră sau chiar într-una semnificativă la îmbunătățirea acestei lumi, oricât de util ar fi acest lucru, dacă acea persoană nu a fost convertită.

Acest articol a fost tradus în parteneriat cu Magna Gratia. Pentru resurse biblice asemănătoare, vizitați pagina lor de internet.