CINCI MOTIVE PENTRU CARE NU FACEM UCENICIZARE

PARTEA ÎNTÂI

În urmă cu 7 ani, revista Christianity Today i-a cerut lui John Stott să evalueze creșterea bisericii evanghelice. Iată evaluarea lui:

„Răspunsul este ‚creștere fără profunzime’. Niciunul dintre noi nu dorește să pună sub semnul întrebării creșterea extraordinară a bisericii. Totuși, ea este în mare măsură o creștere numerică și statistică. Nu există o creștere suficientă în ucenicizare care să fie comparabilă cu creșterea numerică.”

Din nefericire, după 7 ani, acea evaluare rămâne valabilă. Deși creșterea noastră poate fi văzută ca un ocean, ea nu este adesea mai adâncă de un deget. De ce se întâmplă asta? Ce anume facem greșit? Voi sugera 5 motive pentru care noi nu facem ucenicizare – sau cel puțin pentru care ucenicizarea nu este făcută bine.

Mai înainte de toate, care este rațiunea biblică ce stă în spatele ucenicizării? Există multe argumente, dar pasajul cheie se găsește în Matei 28:18-20:

„Isus S-a apropiat de ei [cei 11 ucenici], a vorbit cu ei, și le-a zis: ‚Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ. Duceți-vă și faceți ucenici din toate Neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit…’”

Dar întrebarea este: se aplică această poruncă – „duceți-vă și faceți ucenici…” – doar celor 11 ucenici cărora le vorbea Isus? Sau se aplică fiecărui ucenic creștin?

Uneori, traducerile ne oferă impresia că acel „duceți-vă” este accentul și esența poruncii – și aceasta este modalitatea prin care versetul a ajuns să fie catalizatorul mișcării misionare moderne. Totuși, principalul verb al frazei este „faceți ucenici”. Un comentator a prezentat acest aspect în felul următor: „trimiterea făcută de Isus aici nu are în mod fundamental de-a face cu misiunea în vreo țară străină. Este o trimitere care face din ucenicizare agenda normală și prioritatea fiecărei biserici și a fiecărui ucenic creștin”.

D.A. Carson formulează aceeași concluzie:

„Porunca le este dată cel puțin celor 11, dar ea le este dată având în vedere rolul lor de ucenici. De aceea, ei sunt modele pentru toți ucenicii… Ea este valabilă pentru toți ucenicii lui Hristos, și le cere să facă ceea ce ei înșiși sunt – ucenici ai lui Isus Hristos.”

Asta mă conduce la o întrebare tulburătoare. Dacă Domnul Isus Însuși i-a poruncit fiecărui creștin să „facă ucenici”, de ce nu facem noi toți asta? Ce anume împiedică bisericile noastre să fie acele comunități harnice în facerea de ucenici?

De ce nu facem ucenicizare? Pentru că predicăm un har ieftin

Probabil că vă amintiți de Dietrich Bonhoeffer, păstorul și teologul german. El a definit harul ieftin în felul următor: „harul ieftin constă în predicarea iertării fără a cere pocăința, a botezului fără disciplina bisericii, a Cinei Domnului fără mărturisirea păcatului. Harul ieftin este harul fără ucenicie, harul fără cruce, harul fără Isus Hristos” (The Cost of Discipleship, p. 43-44).

Ce aud oamenii când este predicată Evanghelia în biserica ta? Aud ei cumva „evident, ați păcătuit, dar acum totul este iertat. Isus a plătit prețul păcatelor voastre. El s-a ocupat de totul”?

Este în regulă ce s-a spus până aici, dar nu s-a mers până la capătul drumului. Problema este că această evanghelie nu conține nicio chemare la ucenicie. Nu există aici nicio chemare la pocăință și nici la sfințenie. Nu sună acest lucru foarte diferit de insistența lui Isus din Marcu 8:34? „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuși, să-și ia crucea, și să Mă urmeze”.

Așa cum sună zicala aceea veche, harul poate fi fără plată, dar nu este ieftin. L-a costat pe Isus chiar viața Lui. Și ne va costa și pe noi viețile noastre, dacă vrem să Îl urmăm. Invitația poate fi oferită tuturor, dar doar cei ce ascultă chemarea lui Isus – cei care se leapădă de sine și își iau crucea – au primit mântuirea.

Iar întrebarea este aceasta: predicăm noi această Evanghelie în bisericile noastre? Conține Evanghelia noastră chemarea la ucenicie? Sau tușim cumva cu glas tare atunci când se citește versetul din Marcu 8:34 și îl așezăm acolo cu litere mici, sperând că nimeni nu-l va observa până va semna că L-a primit pe Isus, deasupra acelei linii punctate? Nu cumva scădem costul uceniciei în nădejdea că mai mulți vizitatori vor fi interesați de viața creștină?

O altă întrebare, înrudită cu aceasta, ar fi următoarea: vorbim noi despre dragostea lui Dumnezeu ca fiind „necondiționată”? Dacă da, fără să ne dăm seama, contribuim la problema harului ieftin. Și facem asta pentru că, într-un sens, dragostea lui Dumnezeu nu este total necondiționată. Iată ce spunea David Powlison în această privință: „Deși este adevărat că dragostea lui Dumnezeu nu depinde de ceea ce faci, ci de ceea ce Isus a făcut pentru tine, ea are tocmai din cauza asta niște condiții foarte înalte. Pe Isus L-a costat viața.” (God’s Love: Better than Unconditional, p. 11).

Dacă ratăm să vorbim despre „condiționalitatea” dragostei lui Dumnezeu, le vom servi oamenilor harul ieftin. Adică acel har care nu cere niciun fel de ascultare radicală, ci doar un clătinat somnoros din cap, în semn aprobator; harul care nu poate să scuture omul, doar îl va seda.

Evanghelia nu este condiționată – „dacă Mă asculți, te voi iubi” –, dar nu este nici necondiționată – „te voi iubi indiferent dacă Mă vei asculta sau nu”. Evanghelia este contra-condițională – „te iubesc chiar dacă nu M-ai ascultat, și fac asta datorită aceea ce Fiul Meu a făcut”. Iar ascultarea Fiului în contul nostru ne stârnește la dragoste și ascultare. Așa cum spunea Domnul Isus, „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15).

Temerea mea este că, în dorința noastră evanghelistică de a căpăta din partea oamenilor cât mai multe „decizii”, am făcut ca multe dintre acele decizii să nu aibă nicio valoare. Una este să repeți papagalicește o rugăciune, dar cu totul altceva este să te pocăiești și să crezi. Este mult mai ușor să umbli pe un teren nisipos decât să o iei pe calea Calvarului.

Cum putem face ca harul să fie ilustrat „mai scump”?

Așadar, ce ar trebui să facem – dacă ar fi să exprim lucrurile în felul acesta – pentru a face harul să fie mai „scump”?

În primul rând, atunci când predicăm Evanghelia, este ispititor să predicăm doar identitatea și misiunea lui Hristos – „Isus este Fiul lui Dumnezeu și El a murit pentru păcătoși ca tine”. Totuși, trebuie să predicăm și chemarea Lui: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuși, să-și ia crucea, și să Mă urmeze” (Marcu 8:34).

Nimeni din congregațiile noastre n-ar trebui să aibă vreun semn de întrebare: un își creștin demonstrează credința prin a se lepăda de sine și prin a-și lua crucea. Asta înseamnă că, în felul în care noi predicăm Evanghelia, nu trebuie să uităm de modalitatea în care Isus Însuși a predicat Evanghelia. El i-a chemat pe oameni să se pocăiască și să creadă (Marcu 1:15). Cele două sunt inseparabile. Nu trebuie să punem un perete de despărțire între ele în predicarea noastră, ca și cum credința este necesară pentru a-l face pe cineva creștin, dar apoi pocăința ar fi un supliment opțional pentru cei care sunt mai zeloși. Niciuna nu este negociabilă.

În al doilea rând, când oamenii ne întreabă cum pot ști cu adevărat că sunt creștini, haideți să nu-i îndreptăm către rugăciunea aceea pe care au repetat-o cândva, sau către faptul că au ieșit cândva în față la o chemare. Temelia biblică pentru siguranța mântuirii stă în umblarea noastră continuă pe drumul Calvarului, purtând asupra noastră crucea rușinii și aducând roade vrednice de pocăință (Matei 3:8).

Harul ieftin poate fi ușor de „cumpărat”. El poate ajuta bisericile noastre să se umple. Cu toate acestea, le vom vedea umplându-se cu oameni care nu sunt ucenici, care nici măcar nu doresc să fie și, de aceea, n-au niciun interes să-i ucenicizeze pe alții. Vom crea astfel o cultură în care ucenicizarea va fi, în esența ei, irelevantă.

PARTEA A DOUA

Voi adăuga aici două motive suplimentare pentru care ucenicizarea este atât de dificil de digerat pentru noi.

1. Bisericile noastre sunt sensibile față de necredincioși, dar insensibile față de credincioși.

În primul rând, bisericile noastre sunt sensibile față de necredincioși, dar lipsite de sensibilitate față de cei din biserică. Nicio biserică nu a făcut mai multe lucruri pentru a cerceta și a dezvolta slujiri orientate către necredincioși precum Willow Creek din Chicago. La început, în urmă cu 30 de ani, ei s-au apucat să modifice slujbele bisericilor lor în mod specific pentru a se adapta celor necredincioși.

În anul 2008 au publicat rezultatele unei analize de 4 ani asupra eficienței lor în a împlini chemarea lui Isus de a face ucenici (Matei 28:19). Concluzia a fost că, după trei decenii, trebuiau să își schimbe focalizarea de pe serviciile orientate către necredincioși pe cele concentrate pe a-i face pe credincioși să crească în credința lor: de la a fi sensibili față de necredincioși la a fi sensibili față de creștini.

Ceea ce Willow Creek a conștientizat, și asta pe drumul cel greu, este că nu putem să slujim la doi stăpâni. Dacă atenția noastră este întotdeauna îndreptată către a încerca să le fim pe plac celor din afara bisericii, nu vom crește ucenici. Dieta noastră, ca biserică, va fi limitată la lapte, iar creșterea noastră va fi împiedicată, pentru că nu vom ajunge niciodată să ne hrănim cu mâncare serioasă.

Autorul Epistolei către Evrei îi mustră pe acei credincioși care nu au progresat dincolo de adevărurile elementare ale Cuvântului lui Dumnezeu:

„În adevăr, voi, care de mult trebuia să fiți învățători, aveți iarăși trebuință de cineva să vă învețe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, și ați ajuns să aveți nevoie de lapte, nu de hrană tare. Și oricine nu se hrănește decât cu lapte, nu este obișnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuințare, să deosebească binele și răul” (Evrei 5:12-14)

Ca să nu existe îndoieli, eu nu spun aici că n-ar putea exista loc pentru anumite slujbe ale bisericii care să se concentreze pe cei din afară. Un exemplu este slujba de Crăciun. Dar, dacă acesta este lucrul către care se îndreaptă atenția noastră în general, săptămână de săptămână, creștinii nu vor auzi lucruri mai adânci ale lui Dumnezeu, ucenicizarea lor va rămâne superficială și, ca rezultat, ei vor fi practic incapabili să ucenicizeze pe altcineva.

Nu trebuie să ne temem de faptul că, mutându-ne atenția către slujbe care să fie concentrate pe credincioși, nu le vom mai vorbi necreștinilor. Vom continua, la urma urmei, să predicăm Evanghelia. Iar Evanghelia care îi susține și îi crește pe credincioși este aceeași Evanghelie cu care am început călătoria creștină.

Drept rezultat, noi vom continua să predicăm Evanghelia săptămână de săptămână, la fiecare întâlnire de slujbă și din orice text, și vom face asta spre beneficiul credincioșilor și al necredincioșilor, fără deosebire. Isus a spus că întreaga Scriptură aduce mărturie despre El (Ioan 5:39). Așadar, chiar dacă noi predicăm din cartea Levitic, haideți să predicăm în felul în care Isus a predicat: îndreptând atenția către răscumpărarea care se găsește în El.

Evident, dacă suntem concentrați pe a încerca să îi acomodăm pe necredincioși, există o bună șansă ca niciodată să nu predicăm din Levitic – sau din orice altă parte a Scripturii despre care am putea să credem că ar putea fi dificilă pentru cei necredincioși. Dar acest lucru nu este unul bun. Iată ce ne reamintește Pavel în 2 Timotei 3:16-17: „Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”.

Cu alte cuvinte, noi avem nevoie de întreaga Scriptură pentru a face ucenici. Dacă neglijăm anumite părți ale ei pentru că ne îngrijorăm ca nu cumva acele pasaje să-i îndepărteze pe necreștini, calitatea lucrării noastre de ucenicizare va scădea abrupt.

2. Bisericile noastre sunt mai puțin convertite.

În al doilea rând, bisericile noastre sunt mai puțin convertite. Ce vreau să spun cu asta este că bisericile noastre au în componența lor mai puțin creștini, așa că sunt mai puțini oameni capabili să se ucenicizeze reciproc. Nu încape îndoială că motivele pentru care se petrece acest lucru sunt complexe, dar aș vrea să-ți sugerez două dintre acestea.

În primul rând, în trecut exista obiceiul ca, pentru a fi cunoscut ca membru al trupului lui Hristos, trebuia să fii creștin. Aceasta este pretenția Noului Testament.

Acum, însă, în multe biserici – chiar în unele biserici evanghelice mari și bine-cunoscute – poți deveni membru pur și simplu prin a bifa un punct pe cartonașul de bun venit. Nu prea există încercări de a cerceta persoana respectivă din punct de vedere spiritual, pentru a verifica dacă ea sau el este cu adevărat un ucenic al lui Hristos. Cum am putea să ne așteptăm ca oameni care nu sunt ei înșiși ucenici să îi ucenicizeze pe alții?

În al doilea rând, practica disciplinei bisericii s-a pierdut cu totul. Aceasta constituia o practică standard în biserica Noului Testament, sau cel puțin în bisericile nou-testamentare ascultătoare de Dumnezeu. De exemplu, în 1 Corinteni 5, Pavel spune că trebuie să îl excomunicăm pe păcătosul care nu vrea să se pocăiască, așa încât să nu mai fie membru în biserică.

Eșecul nostru de a asculta de porunca lui Pavel de aici aduce cu el moarte spirituală. Acest lucru permite existența unor membri care nu sunt ucenici. Fără îndoială, acești oameni ar putea chiar manifesta semne ale unei împotriviri fățișe față de Hristos, lucru care va aduce o mare ocară Domnului și Evangheliei Lui. Din nou, nu ne putem aștepta ca oamenii care nu sunt ei înșiși ucenici să îi ucenicizeze pe alții.

De ce am neglijat noi aceste două lucruri?

Cred că există mai multe motive, dar iată unul dintre cele mai importante: numerele au devenit atât de importante pentru noi, încât am fi în stare să facem orice pentru a le umfla. Suntem disperați după ideea ca oamenii să se adauge bisericilor noastre, și de asemenea disperați ca ei să rămână printre noi. Astfel, am scăzut costul uceniciei în speranța că oamenii vor fi mai atrași.

Dar ce se petrece când noi abandonăm practicile biblice ale membralității și disciplinei bisericii? Ajungem să avem o cultură a bisericii care devine tot mai lipsită de trăsăturile creștine, iar sarea și lumina nu mai sunt de niciun folos. O cultură a ucenicizării în bisericile noastre este imposibilă când atât de mulți dintre membrii noștri nu sunt ei înșiși ucenici. Mai apoi, influența acestor membri ai bisericii asupra acelor membri care caută în mod autentic să umble cu Hristos va fi una distrugătoare.

Dacă ar fi să exprim lucrurile într-un alt mod, împrumutând analogia lui Mark Dever, în trecut se obișnuia ca ușa din față a bisericii să fie protejată cu atenție, în timp ce ușa din spate era larg deschisă. Altfel spus, bisericile erau atente cu privire la persoanele pe care le acceptau ca membri, și îi disciplinau cu promptitudine pe cei care trăiau vieți aflate în vădită contradicție cu pretențiile lor de credință. Totuși, în zilele noastre, noi am ajuns să lăsăm ușa din față larg deschisă, în timp ce am bătut în cuie ușa din spate, pentru ca nu cumva să plece careva dintre noi.

Dacă acesta este felul nostru de a gândi, atunci, din nefericire, putem să ne așteptăm să vedem congregații unde ucenicizarea nu se mai practică.

PARTEA A TREIA

În primele două părți, am prezentat trei motive pentru care creștinii și bisericile nu fac ucenicizare. Având în vedere că, în meseria mea, mă ocup cu dezvoltarea de programe, următorul motiv îmi este mai greu să îl exprim: bisericile noastre sunt dependente de programe.

Iată o pildă din zilele noastre, pe care mi-a spus-o un prieten de la seminarul teologic. Cel care a văzut-o a dat mărturie, iar mărturia lui se poate să fie adevărată.

Un tânăr a intrat într-o librărie creștină din Chicago și a întrebat dacă aveau etichete autocolante. Vânzătorul a spus: „ce fel de autocolante căutați?” Bărbatul nostru a răspuns: „aș vrea să cumpăr un autocolant în formă de pește”. Vânzătorul i-a răspuns că nu mai aveau, pentru că le vânduseră pe toate. La aceasta, omul nostru a răspuns confuz: „Cum o să pot să evanghelizez fără autocolante în formă de pește?”

Noi, evanghelicii, am devenit din ce în ce mai dependenți de cursuri, programe, tehnici și metodologii atunci când vine vorba de lucrarea de evanghelizare și ucenicizare.

Așa cum am spus, scriu aceste rânduri ca unul a cărui slujbă este aceea de a gândi programe. Am lucrat cu organizația Christianity Explored Ministries vreme de 13 ani, unde ne-am trudit din greu să facem ca programele noastre să fie credincioase biblic și ușor de folosit. Cred în valoarea lor. Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu că astfel de resurse pot fi cu adevărat utile acolo unde ele cad pe mâini bune.

Dar dacă ajung pe mâini nepotrivite? Programele devin un fel de înlocuitor nepotrivit al ucenicizării, ca o îmbrăcăminte pentru toate mărimile. Ce este mai rău e că derularea unor astfel de cursuri poate să ne amăgească să credem că „facem” evanghelizare și ucenicizare, când de fapt, noi nu facem nimic decât altceva decât să parcurgem niște materiale fără rugăciune și fără inimă. Am ajuns să credem că eficiența ține de metodologie. Cumpărăm un produs și ne așteptăm să funcționeze, fără vreo altă investiție spirituală din partea noastră.

În urmă cu aproape cinci ani, acest lucru mi s-a părut ca o deviere anxioasă atunci când a apărut pe radarul meu evanghelic. Lucram din greu de 18 luni să producem un curs nou – să creionăm întrebări de studiu biblic, să scriem și să rescriem discuții, să testăm materialul în diferite locuri, să rescriem anumite părți, să filmăm și să evităm seriile de materiale video pentru a fi inscripționate pe DVD – apoi, în ziua lansării, când toți ne așezasem liniștiți să ne odihnim, a apărut un mesaj în căsuța mea de e-mail. Conținea doar două fraze: „Mulțumim pentru noul curs. Când îl veți lansa pe următorul?”

Dați-mi voie să traduc acest mesaj: „Cum voi fi în stare să ucenicizez fără un alt program?”

Frați și surori, ucenicizarea este posibilă fără programe. Isus a scris o carte cu adevărat bună în legătură cu asta.

Un program – oricât de credincios biblic ar fi – nu este în niciun caz un înlocuitor pentru ucenicizarea personală, consecventă, cel puțin nu acel fel de ucenicizare pe care Isus o avea în minte în Matei 28: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit” (v. 19-20).

În primul rând, programele nu sunt în mod necesar o soluție care trebuie să se potrivească oricărei circumstanțe. Oricum ai încerca să le ajustezi, ele se vor adresa unei anumite componente demografice – fie pentru persoanele cu educație, fie pentru analfabeți, fie pentru adulți, fie pentru adolescenți, copii și așa mai departe. Ele nu sunt scrise de tine, de aceea nu pot ajustate perfect situației în care Dumnezeu te-a așezat. O persoană care folosește întotdeauna același set de întrebări de studiu biblic pentru toate persoanele pe care le ucenicizează, probabil că nu face o treabă extraordinară. În mod asemănător, un material video sau un DVD nu poate niciodată să se implice personal în relație cu cineva în felul în care tu poți face acest lucru. El nu poate auzi strigătele specifice ale inimii unei anumite perso-ane și nu poate să îi vorbească în mod direct și biblic acelei inimi.

În al doilea rând, programele pot implica faptul că ucenicizarea este o chestiune care ține de a parcurge „procesul” corect, în loc să dezvolți caracterul biblic.

Nu trebuie demonstrat faptul că, în cazul unui copil, caracterul îi este cel mai profund modelat de cel al părinților lui. În loc să facă ceea ce noi le spunem, copiii au tendința naturală de a face ceea ce noi facem. Prin contrast, tehnicile și programele pot în mod implicit să ofere impresia că ceea ce noi spunem este important, dar că ceea ce facem nu este chiar atât de relevant. Am putea să începem prin a crede că programul pe care îl folosim în biserica noastră este mai important decât caracterul oamenilor pe care îi învățăm.

În al treilea rând, noi folosim uneori programele în același fel în care o familie ar putea să folosească ecranele DVD într-o mașină: ca pe niște părinți surogat. Da, asta poate fi o modalitate extraordinară de a păstra copiii ocupați. Dar ne arată că noi nu ne implicăm în viețile lor atât de mult în timpul călătoriei. Iar acest lucru poate compromite calitatea slujbei noastre de părinți. Poate fi o abandonare a responsabilității noastre față de cei care se află în grija noastră.

Așadar, întrebarea mea este aceasta: Am fost noi prea grăbiți în a chema dădacele în familiile noastre? Am fost noi cumva dispuși să externalizăm ucenicizarea noastră și, procedând astfel, am uitat cum să facem noi înșine această lucrare?

În cel mai bun caz, programele cresc dependența noastră de Dumnezeu și de Cuvântul Lui. Totuși, în cel mai nefericit caz, programele nu fac altceva decât să crească dependența noastră de programe. Dacă se întâmplă asta, lucrarea noastră de ucenicizare va suferi.

PARTEA A PATRA

În primele trei părți, am sugerat patru motive pentru care noi nu ucenicizăm, în ciuda poruncii lui Hristos.

Cel de-al cincilea și ultimul motiv pentru care noi nu facem această lucrare a stat clocotind în tot acest timp, și este următorul: bisericile noastre sunt mult prea adesea rușinate de Evanghelie și, ca urmare a acestui fapt, ele pleacă de la prezumția că, prin orice fac, Evanghelia este predicată de la sine.

Nu demult am fost invitat să predic la o biserică de lângă Londra. Numărul celor care participau la slujbele bisericii scăzuse, așa că biserica voia să facă tot ce îi stătea în putință pentru a atrage mai mulți tineri. Astfel, ei au adăugat o altă slujbă a bisericii la un moment mai potrivit, aduceau vorbitori invitați de peste tot din țară, cheltuiau bani pe marketing și plăteau o echipă de închinare care venea de la o depărtare de 100 de mile.

Am intrat apoi într-o discuție cu un membru deosebit al congregației legat de motivele pentru care aveau o participare atât de slabă la slujbe, preponderent formată din oameni în vârstă. „Poate părea o întrebare delicată”, am spus eu, „dar cum merge predicarea Evangheliei?” Răspunsul acelei persoane a venit însoțit de un zâmbet rece. „Păi…”, a spus el, „trebuie să le dăm oamenilor ceea ce ei vor”.

Acest lucru mi-a adus aminte de cuvintele lui Martin Lloyd-Jones: „Dacă nu putem umple biserica prin predicarea Evangheliei, atunci să rămână goală”. De ce? Pentru că o biserică umplută prin metodologii, marketing sau muzică nu este o biserică plină de ucenici.

Este adevărat că aceste lucruri pot să aducă o creștere numerică pe termen scurt. Totuși, așa cum scria Mark Dever, „creșterea despre care descoperim că se vorbește și pentru care sunt făcute rugăciuni în Noul Testament nu este doar o creștere numerică. Dacă biserica ta este mai înțesată de oameni decât era în urmă cu câțiva ani, înseamnă asta că este o biserică sănătoasă? Nu în mod necesar” (Nine Marks of a Healthy Church, p. 201-202).

„Creșterea” lipsită de predicarea regulată și credincioasă a Evangheliei este o creștere fără profunzime. Poate fi întinsă cât un ocean, dar îi vei putea măsura adâncimea cu degetul. Dacă dorim deopotrivă lărgime și adâncime, nu putem înlocui cu nimic predicarea și conversațiile saturate în Evanghelie.

O ultimă idee. Există un pericol ca până și bisericile „centrate în Evanghelie” să țină Evanghelia atât de aproape de centru, încât în realitate să o ascundă.

Putem să menționăm în Numele lui Isus, să vorbim despre „Evanghelie” și chiar să cităm Cuvântul lui Dumnezeu. Totuși, în tot acest timp, este foarte probabil să nu trecem de fapt niciodată la a explica cine este Isus și ce a făcut El, ca și implicațiile acestor realități pentru noi. Putem să presupunem fatalmente că am predicat Evanghelia, când de fapt n-am făcut acest lucru.

Sper că este vorba doar despre mine, dar am văzut acest lucru în mod repetat în biserici care se etichetează biblice și evanghelice. Într-o vacanță petrecută recent în Țara Galilor, am avut privilegiul de a mă alătura unui grup de credincioși care se adunau într-o biserică congregațională mare și frumos amenajată. Primirea a fost călduroasă și aproape apologetică: „Se pare că nu atragem prea mulți tineri în zilele acestea”. Păstorul a vorbit apoi din 1 Timotei 3 despre amăgirea bogăției lumești. Ceea ce el a spus era bine, dar au rămas foarte multe lucruri nespuse, lucruri esențiale.

1. A. Carson scria următoarea observație pertinentă în cartea sa, intitulată Basics for Believers:

„Într-o bună parte din mișcarea evanghelică occidentală există o tendință îngrijorătoare de concentrare pe aspectele periferice. Colegul meu …Dr. Paul Hiebert… vine dintr-o tradiție menonită și analizează moștenirea lui într-o modalitate în care el însuși ajunge să recunoască faptul că lucrurile au ajuns să fie pur și simplu caricaturi, dar, paradoxal, niște caricaturi cu față utilă. O generație de menoniți a crezut Evanghelia și că aceasta are anumite implicații sociale, economice și politice. Următoarea generație a plecat de la prezumția că Evanghelia este propovăduită de la sine, așa că s-a concentrat doar pe implicații. Cealaltă generație ajuns să respingă Evanghelia: „implicațiile” au devenit totul. Odată ce vezi această dinamică a mișcării evanghelice, poți să conștientizezi că mare parte a acesteia se află astăzi în cea de-a doua etapă, iar o altă parte se află pe drumul către cea de-a treia.

Aici nu avem de-a face cu un apel subtil în favoarea unei Evanghelii fără ramificații sociale. Noi recitim cu înțelepciune relatarea trezirilor evanghelice din Anglia și a Marii Treziri din America, ca și despre lucrările extraordinare ale lui Howell Harris, George Whitefield, ale fraților Wesley și ale altora. Ne reamintim pe bună dreptate de faptul că, prin mâna lui Dumnezeu, convertiții lor au condus luptele pentru abolirea sclaviei, pentru reformarea codului penal, au pus bazele sindicatelor, au transformat închisorile și au eliberat copiii din munca forțată în mine. Întreaga societate a fost transformată pentru că oameni convertiți cu adevărat au văzut că viața trebuie trăită înaintea lui Dumnezeu și într-o manieră care să fie plăcută Lui.

Totuși, aproape fără excepție, acești credincioși au pus Evanghelia pe primul loc. Ei și-au găsit încântarea în ea, au predicat-o, au îndrăgit citirea Bibliei și predicile expozitive care erau concentrate pe Hristos și pe Evanghelie, apoi, pe această temelie, au trecut mai departe abordând probleme de pe agenda socială. Pe scurt, ei au pus Evanghelia pe primul loc, fiind prioritară în aspirațiile lor. Dacă nu vedem această prioritate în vremurile noastre, înseamnă că nu ne aflăm decât la o generație depărtare de respingerea Evangheliei. (26-28, subl.)”

Dacă observația lui Carson este adevărată, nu doar că avem o responsabilitate față de congregațiile de azi, ci avem o responsabilitate și față de congregațiile viitoare.

În secolul al 19-lea, predicatorul Charles Spurgeon a identificat o problemă asemănătoare:

„Cred că acele predici care sunt cel mai bogate în Hristos sunt probabil cele mai binecuvântate instrumente spre convertirea ascultătorilor. Fă așa încât predicile tale să fie pline de Hristos, să fie de la un capăt până la altul înțesate de Evanghelie. În ceea ce mă privește, fraților, nu pot predica nimic altceva decât pe Hristos și Crucea Lui, căci nu știu nimic altceva și, cu mult timp în urmă, asemenea apostolului Pavel, am hotărât să nu cunosc nimic altceva decât pe Isus Hristos și pe El răstignit.

Oamenii m-au întrebat adesea, „care este secretul succesului tău?” Eu le răspund mereu că n-am niciun alt secret decât acesta – anume că am predicat Evanghelia – nu despre Evanghelie, ci Evanghelia…” (The Soul Winner, 35, subl.)

Frați și surori, atunci când îi ucenicizăm pe alții – fie de la amvon, fie în conversațiile și relațiile de zi cu zi – oare nu cumva presupunem că Evanghelia este predicată de la sine? Vorbim noi despre Evanghelie, fără a o explica în realitate? Ne rușinăm cumva de ea, cel puțin la nivel funcțional?

Ucenicizarea aceea lată și adâncă după care tânjim în bisericile noastre va avea loc doar atunci când ne oprim din a presupune că Evanghelia este predicată de la sine și, în schimb, începem să o propovăduim cu adevărat.

 

Acest articol a fost tradus în parteneriat cu Magna Gratia. Pentru resurse biblice asemănătoare, vizitați pagina lor de internet.