CÂND PRACTICĂM DISCIPLINA BISERICII? ȘI CUM CONFRUNTĂM PĂCATUL?

Vasta majoritate a disciplinei practicată într-o biserică ar trebui să aibă loc în decursul relațiilor obișnuite dintre membri, de luni până sâmbătă. Nu, asta nu înseamnă că ar trebui să ne dorim o biserică unde oamenii nu fac altceva decât să alerge tot timpul după greșelile celuilalt. Asta ar fi îngrozitor. Pur și simplu înseamnă că ne dorim o biserică ce este caracterizată de oameni care sunt flămânzi după neprihănire. În mod obișnuit, membrii ar trebui să fie cei care cer corectarea întrucât ei își doresc să crească, nu să se ascundă sau să fugă de ea.

„Bună, Ryan, ce părere ai despre cum am condus acea întâlnire? Este ceva ce aș fi putut face mai bine?”

„Zach, aș vrea să-ți spun că poți întotdeauna să-mi spui părerea ta despre căsnicia mea și despre cum apreciezi tu că îmi iubesc eu soția. Știi, firea pământească nu vrea cu adevărat să-ți cer acest lucru, dar… orice observație despre felul cum mă vezi, ca părinte, mi-ar fi de ajutor.”

Teologii fac adeseori distincție între disciplina formativă și cea corectivă. Disciplina formativă înseamnă învățare. Disciplina corecti-vă presupune repararea greșelilor, corectarea lor. Dar este evident că cele două merg mână în mână. Este greu să o ai pe una fără a o avea și pe cealaltă. Iar în viața bisericii, disciplina deopotrivă formativă și corectivă ar trebui să ne caracterizeze nu doar duminica, ci și de luni până sâmbătă. Ai putea spune că disciplina este doar o altă modalitate de a descrie procesul de ucenicie din biserică. Când ar trebui să aibă loc ucenicizarea și disciplina? De-a lungul întregii săptămâni. Acesta este timpul potrivit.

ÎNTREBAREA MAI DIFICILĂ

Dar iată care este întrebarea mai dificilă: Când treci cu procesul disciplinei mai departe, la următorul nivel – de la confruntarea personală la utilizarea a doi sau trei martori, sau de la utilizarea martorilor la întreaga biserică?

În cazul acesta nu există o formulă ușoară de aplicat. Fiecare caz trebuie judecat după particularitățile lui. De exemplu, au existat situații când prezbiterii noștri au considerat că nu este necesar să se străduiască vreme îndelungată pentru a analiza circumstanțele, și au existat alte situații când ne-am muncit luni și chiar ani la rând, nefiind gata să luăm decizia de a trece la următorul nivel într-un anume caz.

Cel mai adesea, aceasta va fi situația când oamenii implicați lucrează alături de noi, luptând împotriva păcatelor lor. Îmi amintesc de grupul de prezbiteri din biserica noastră, care slujea unui cuplu căsătorit vreme de patru sau cinci ani, așa încât cei care au început procesul de consiliere a cuplului au trebuit să facă loc următoarelor echipe de prezbiteri, care au fost informați despre situație și au preluat cazul, iar această tranziție s-a petrecut de câteva ori în perioada când acest cuplu a trecut prin probleme. Niciunul dintre grupurile de prezbiteri nu a luat vreodată decizia de a-i excomunica pe aceștia.

O ÎNTREBARE CEVA MAI UȘOARĂ

Iată o întrebare ceva mai ușoară de pus, cel puțin în termeni teoretici. Care păcate implică în mod automat scoaterea la iveală în biserică și excomunicarea? Pentru a răspunde la această întrebare, o generație mai veche de autori obișnuia adesea să alcătuiască liste de păcate din Scriptură, precum acelea din 1 Corinteni 5 și 6: „v-am scris să n-aveți niciun fel de legături cu vreunul care, măcar că își zice „frate”, totuși este curvar, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător [abuziv verbal, n.tr.], sau bețiv, sau hrăpareț” (1 Corinteni 5:11). Dar, dacă rămânem la aceste liste, înseamnă asta că ar trebui să îi excomunicăm pe cei lacomi, dar nu și pe cei ce deturnează fonduri? Să-i excomunicăm pe hoți, dar nu și pe criminali și pedofili? Escrocii, criminalii și pedofilii nu sunt niciodată menționați în aceste liste.

Evident, eu nu cred că ar trebui să tratăm aceste liste ca fiind cuprinzătoare. Aici, Pavel descrie feluri de păcate care ar trebui să ne așteptăm că îi caracterizează pe oamenii care rămân necredincioși și care nu se pocăiesc (v. 1 Corinteni 6:9-10).

Așadar, eu cred că răspunsul scurt la întrebarea de mai sus este că doar acele păcate care sunt exterioare, serioase și față de care nu există pocăință, doar ele trebuie tratate prin scoaterea la iveală în fața bisericii și excomunicarea. Un păcat trebuie să fie caracterizat de toate aceste trei aspecte, nu doar de unul dintre ele.

(a) Păcatul trebuie să fie vizibil.

În primul rând, un păcat trebuie să fie un lucru pe care-l putem vedea cu ochii sau auzi cu urechile. Nu poate fi ceva ceea ce tu suspectezi că stă ascuns în inima unei persoane. Pavel enumeră lăcomia în lista de mai sus, dar nu-l poți acuza pe cineva că este lacom și să-l excomunici, dacă n-ai nicio dovadă exteri-oară a acelei lăcomii. Sistemul judiciar secular este foarte atent în a cântări dovezile. Ar trebui oare ca bisericile să fie mai puțin atente la acest lucru? Domnul Isus nu e interesat de o justiție mediocră.

Dar observați că am spus „exterior”, nu „public”. De exemplu, curvia nu este un păcat public, ci unul din viața privată. Iată de ce am spus exterior sau vizibil.

(b) Păcatul trebuie să fie grav.

Anxietatea, frica și stresul pot fi păcate, dar eu nu cred că ele necesită scoaterea la iveală în biserică și excomunicarea.

Dacă, de exemplu, îl surprind pe un frate care exagerează cu o poveste, și totuși nu recunoaște acest lucru, el se poate să păcătuiască. Totuși, eu n-o să merg să-l confrunt în public pentru asta. Petru ne spune că „dragostea acoperă o mulțime de păcate” (1 Petru 4:8). Evident, una dintre trăsăturile de bază ale unei biserici sănătoase este dorința de a trece cu vederea multe, poate chiar majoritatea păcatelor pe care le experimentăm de pe urma interacțiunii cu ceilalți membri ai bisericii.

Așadar, ce anume trebuie socotit păcat grav? Este acel păcat care face dificil să continui să crezi că cineva are în el Duhul lui Dumnezeu și este creștin, cel puțin dacă acea persoană refuză să se pocăiască. Amintiți-vă în ce constă calitatea de membru: este confirmarea din partea bisericii a mărturiei de credință a acelei persoane. Păcatul grav este acel păcat care face dificil bisericii, dacă nu chiar imposibil, să stea înaintea lumii și să continue să confir-me drept credibilă pretenția aceea de credință. Pot continua cu o conștiință curată să confirm credința cuiva care refuză să recunoască faptul că a exagerat o întâmplare anu-me. Totuși, nu pot să continui să fac acest lucru cu conștiința curată în cazul cuiva care persistă în imoralitate sexuală, în abuz verbal, în beție și așa mai departe.

Este cumva criteriul gravității ceva subiectiv? Da, și acesta este motivul pentru care, într-o situație, același păcat poate să ducă la excomunicare, în timp ce în altă situație nu, și asta din cauza unei mulțimi de factori ce țin de circumstanțe. Cât de ușor ar fi fost dacă Scriptura ne-ar fi dat niște studii de caz precise, care să trateze orice situație și orice circumstanță imaginabilă! Dar, așa cum este mărturia Scripturii, Domnul vrea ca noi să apelăm la El, cerându-I înțelepciune și umblând în credință. Mai mult, acesta este un motiv în plus pentru care bisericile ar trebui să își dorească să crească pe cât de mulți prezbiteri e posibil. Nu cred că v-ați dori să existe un singur om sau doi care să fie nevoiți să cântărească aceste situații dificile înainte de a le aduce în fața bisericii.

(c) Nu există pocăință

Persoana a fost confruntată cu păcatul ei. Fie că își recunoaște păcatul, fie că nu îl recunoaște, fie că spune că se va opri, fie că nu, în ultimă instanță, acea persoană refuză să renunțe la păcat. Se întoarce înapoi la el. Nu poate fi separată de el, sau nu vrea, la fel cum este un nebun legat de nebunia lui.

DAR CUM AR TREBUI SĂ CONFRUNTĂM PĂCATUL?

Au existat momente când Domnul Isus a răsturnat mesele cu mânie. Au existat momente când apostolii au vorbit public cu cea mai mare asprime față de anumiți indivizi (gândiți-vă la Petru și Simon vrăjitorul din Faptele Apostolilor 8 sau la Pavel în 1 Corinteni 5). Și ar putea exista situații rare când corecția pe care o veți face unui membru să se situeze sus, undeva între 9 și 10 pe o scară a severității.

Totuși, în marea majoritate a circumstanțelor, modalitatea în care veți face confruntarea sau chestionarea ar trebui să fie caracterizată de următoarele trăsături:

• Discreție: progresia din Matei 18 ne sugerează că ar trebui să păstrăm cercul celor implicați pe cât de restrâns este posibil.
• Blândețe: Pavel ne spune să-i restaurăm pe oameni „cu duhul blândeții” (Galateni 6:1).
• Veghere la propria persoană: în același verset, Pavel adaugă „ia seama la tine însuți, ca să nu fii ispitit și tu” (Galateni 6:2). Iuda agreează cu aceasta când spune: „căutați să mântuiți pe unii, smulgându-i din foc; de alții iarăși fie-vă milă cu frică, urând până și cămașa mânjită de carne” (Iuda 23). Păcatul este viclean. E ușor să fii prins, chiar atunci când încerci să-i ajuți pe alții.
• Milă: Iuda spune de două ori, „fie-vă milă” (Iuda 22-23, cf. ESV). Tonul vocii tale trebuie să fie dovada îndurării și a înțelegerii, nu a unui spirit auto-neprihănit, ca și cum tu n-ai fi niciodată expus la riscul de a cădea în același păcat.
• Imparțialitate: n-ar trebui să judecăm pe nimeni dinainte, ci să ne străduim să auzim și să ascultăm echilibrat ambele părți aflate în conflict (v. 1 Timotei 5:21).
• Claritate: Confruntarea agresivă, pasivă sau sarcastică este în mod cert un lucru greșit, pentru că nu ajută decât la protecția propriei persoane. Dimpotrivă, ar trebui să fii gata să devii tu însuți vulnerabil prin a fi foarte clar, mai ales dacă dorești să-i ceri persoanei care se află în păcat să devină vulnerabilă prin a-și mărturisi păcatul. Uneori, minimizarea importanței unor lucruri poate sluji scopurilor blândeții și poate ajuta la scoaterea unei persoane din propriile probleme, dar acest lucru nu trebuie să compromită scopul clarității. Cu cât devine mai mare cercul persoanelor implicate, cu atât trebuie să fii mai clar. La urma urmei, o cantitate mică de drojdie face să dospească toată plămădeala (1 Corinteni 5:6). Oamenii trebuie avertizați.
• Hotărâre: acțiunea întregii biserici trebuie să fie decisivă, când intervine ultimul pas al disciplinării – excomunicarea sau excluderea: „Măturați aluatul [drojdia, cf. ESV] cel vechi, ca să fiți o plămădeală nouă (1 Corinteni 5:7); „depărtează-te de cel ce aduce dezbinări” (Tit 3:10). Trebuie să fie clar că acel individ nu mai aparține bisericii în calitate de membru și nu este binevenit la Cina Domnului.

Întotdeauna este nevoie de înțelepciune în chestiunile care țin de corecție, întrucât nicio situație nu se aseamănă cu cealaltă. Este ușor să spui, „noi cu persoana asta așa am procedat”. Deși sunt multe lucruri de învățat dintr-un precedent, în final trebuie să ne bazăm pe principiile Cuvântului lui Dumnezeu, pe călăuzirea Duhului Sfânt și pe o cercetare atentă a circumstanțelor specifice fiecărei situații.

(Acest articol este un fragment adaptat din cartea lui Jonathan Leeman, intitulată „Understanding Church Discipline”, B&H, 2016).

Acest articol a fost tradus în parteneriat cu Magna Gratia. Pentru resurse biblice asemănătoare, vizitați pagina lor de internet.