Biserica: universală și locală

DEFINIȚIE

Biserica universală este o adunare cerească și escatologică a tuturor – trecut, prezent și viitor – care sunt părtași noului legământ și Împărăției lui Hristos. O biserică locală este un grum de membri ai noului legământ și cetățeni ai Împărăției care se confirmă reciproc, identificați prin strângerea lor împreună cu regularitate în Numele lui Isus, prin predicarea Evangheliei și prin celebrarea rânduielilor.

SUMAR

Termenul din Noul Testament tradus prin „biserică” (ekklesia) are sensul unei adunări, iar Noul Testament vorbește despre două feluri de adunări: una în Cer și multe pe pământ. Cele două feluri sunt biserica universală, respectiv biserica locală. A deveni creștin înseamnă să devii membru în biserica universală, unde Dumnezeu ne înviață împreună cu Hristos și ne așază în locurile cerești. Totuși, membralitatea în adunarea cerească trebuie să „se arate” pe pământ,lucru pe care creștinii îl fac strângându-se împreună în Numele lui Hristos, prin predicarea Evangheliei și prin confirmarea lor reciproc ca aparținându-I prin rânduieli. Cu alte cuvinte, biserica universală, cerească, creează biserici locale pe pământ, care, la rândul lor, sunt o imagine a bisericii universale. De-a lungul istoriei, creștinii au pus un accent mai mare pe biserica locală sau pe cea universală, neglijând-o pe cealaltă, dar o atitudine biblică le accentuează pe ambele. O astfel de atitudine presupune încurajarea ucenicizării la nivel individual într-o biserică locală, dar o biserică locală ce este în parteneriat cu alte biserici.

CELE DOUĂ UTILIZĂRI ALE CUVÂNTULUI „BISERICĂ”

Ce este biserica mai precis? Un om proaspăt devenit creștin, care începe să citească Biblia, ar putea să se vadă inițial într-o stare de confuzie în încercarea de a răspunde la această întrebare. Isus spune că El Își va zidi biserica, și că porțile Iadului nu o vor putea distruge (Matei 16:18). Proaspătul creștin se gândește la felul în care Isus folosește aici termenul „biserică” și trage pe bună dreptate concluzia că Isus a vrut să spună ce biserica este ceva extins, compus dintr-un număr vast de membri de pe tot globul și din toate timpurile. Apoi, după doar câteva pagini, proaspătul credincios ajunge la un pasaj în care Isus le spune ucenicilor cum să trateze păcatul față de care nu există pocăință „spunându-l bisericii” (Matei 18:17). Acum, el se întreabă dacă o biserică nu este în fapt un grup specific de oameni dintr-un anume loc.

Când ne îndreptăm către epistolele lui Pavel, vedem tot așa două utilizări ale acestui cuvânt. Într-o anume situație, Pavel vorbește despre „strângerea laolaltă ca biserică” ca o adunare (1 Cor. 11:18). Apoi el le scrie corintenilor că „Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învățători”, ca și cum ar vorbi despre ceva mult mai extins (1Cor. 12:28).

Desigur, ceea ce tânărul credincios descoperă este că Biblia folosește cuvântul „biserică” în ambele sensuri, referindu-se deopotrivă la biserica universală și la cea locală.

La nivelul lexical cel mai elementar, termenul ekklesia, din limba greacă, pe care Biblia în limba noastră îl traduce ca „biserică”, are sensul de adunare. Totuși, Scriptura folosește termenul cu referire la două feluri de adunare: una cerească și una pământească. Creștinii se referă la acestea ca biserica universală, respectiv biserica locală.

BISERICA UNIVERSALĂ – O ADUNARE CEREASCĂ

Biserica universală ar trebui să ne vină prima în minte, pentru că oamenii „se alătură” bisericii universale sau adunării cerești atunci când devin creștini.

La urma urmei, mântuirea ține de legământ. Prin noul legământ, Isus Hristos Și-a asigurat pentru Sine nu doar indivizi, ci un popor, toate acestea fiind împlinite prin viața, moartea și învierea Lui. Cu toate acestea, unindu-Și cu Sine un popor, El i-a unit și pe ei unii cu alții. Iată cum prezintă apostolul Petru acest adevăr:

„pe voi, care odinioară nu erați un popor, dar acum sunteți poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăți îndurare, dar acum ați căpătat îndurare” (1 Petru 2:10; vezi și Efes. 2:1-21).

Petru așază a doua frază, cea despre primirea îndurării mântuitoare a lui Dumnezeu, în paralelă cu prima frază, cea despre faptul că cei convertiți devin poporul lui Dumnezeu. Cele două au loc împreună.

Așa cum este normal, o metaforă crucială pentru mântuirea noastră este înfierea (Rom. 8:15; Gal. 4:5; Efes. 1:5). A fi înfiați de un tată și de o mamă înseamnă să primim – în sens derivat, dar simultan – un nou grup de frați și surori. Și așa este și biserica universală – toți noii frați și toate noile surori pe care i-am primit de-a lungul timpului și de peste tot din lume care fac parte din acest popor al noului legământ.

De ce să spunem atunci că biserica universală este în Cer? Prin mântuirea noastră prin har, Pavel spune că Dumnezeu „ne-a înviat împreună, și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus” (Efes. 2:6; vezi și Col. 3:1, 3). Prin unirea noastră cu Hristos, noi suntem așezați în ceruri, sensul fiind că avem un statut și un loc în sala tronului ceresc al lui Dumnezeu. Toate prerogativele și toată ocrotirea date de acel loc ne aparțin pentru că suntem fiii și fiicele Împăratului. Noi suntem acolo. Și totuși Pavel continuă spunând că noi nu am fost împăcați doar pe verticală, fiind înviați și așezați în locurile cerești. Survine și o împăcare pe orizontală: „în Hristos Isus, voi, care odinioară erați depărtați, ați fost apropiați prin sângele lui Hristos”, „căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul” (2:13-14). Asta înseamnă că, dacă ești așezat cu Hristos în locurile cerești, ești așezat și alături de toți ceilalți de acolo. Aceasta este adunarea cerească sau biserica universală, despre care Pavel continuă să discute în următoarele capitole (3:10, 21; 5:23-32).

Autorul Epistolei către Evrei subliniază amplasarea cerească a acestei adunări chiar mai explicit pentru audiența sa creștină:

„v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica [ekklesia] celor întâi născuți, care sunt scriși în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniți, făcuți desăvârșiți, de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou” (Evrei 12:22-24).

Dar cum se face că sfinții de pe pământ pot să fie adunați în Cer încă de pe acum? Înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu, ei au fost declarați perfecți prin noul legământ al lui Hristos. Acolo, în Cer, Dumnezeu îi socotește pe toți sfinții, vii sau morți, ca fiind în posesia acelui statut.

Mai mult, această adunarea cerească anticipează adunarea tuturor sfinților de la sfârșitul istoriei, a tuturor sfinților care au trăit vreodată, ei fiind toți strânși în jurul tronului lui Dumnezeu – ceea ce apostolul Ioan descrie ca „o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului” (Apoc. 7:9). Din acest motiv, teologii se referă la biserica universală nu doar ca la o adunare cerească, ci și ca la una escatologică (de la sfârșitul lumii).

Definiția 1: biserica universală este adunarea cerească și escatologică a tuturor – trecut, prezent și viitor – celor care sunt părtași legământului nou al lui Hristos și Împărăției Lui.  

Aceasta este biserica pe care Hristos a făgăduit că o va zidi în Matei 16. Acesta este întreg trupul lui Hristos, familia lui Dumnezeu și templul Duhului Sfânt. Calitatea de membru în această biserică vine odată cu mântuirea.

BISERICA LOCALĂ – O ADUNARE DE PE PĂMÂNT

Totuși, calitatea unui creștin de membru ceresc în biserica universală trebuie să se manifeste pe pământ, la fel cum neprihănirea lui Hristos ce ne-a fost dată trebuie să se arate prin faptele neprihănirii (Iacov 2:14-26). Membralitatea în biserica universală descrie o realitate „pozițională”. Ea este o poziție sau un statut ceresc, înaintea lui Dumnezeu. De aceea, ea este la fel de reală ca orice alt lucru din Univers și de dincolo de el. Totuși, creștinii trebuie să se îmbrace cu sau să întruchipeze, ori să trăiască acea membralitate universală într-un fel concret, la fel cum Pavel spune că trebuie să ne „îmbrăcăm” cu neprihănirea noastră pozițională prin acțiunile existențiale ale neprihănirii (Efes. 4:24; Col. 3:10,14).

Cu alte cuvinte, membralitatea noastră în trupul universal și ceresc al lui Hristos nu poate rămâne o idee abstractă. Dacă este reală, se va arăta pe pământ – în timp și spațiu real, înaintea unor oameni reali, oameni cu nume precum Betty, Saeed sau Jamar, oameni pe care nu noi îi alegem, dar care ne calcă pe degete, ne dezamăgesc, ne încurajează și ne ajută să Îl urmăm pe Isus. Membralitatea în biserica universală trebuie să devină vizibilă într-o adunare locală de creștini.

Ca să prezint condensat această relație, aș spune că biserica universală creează bisericile locale, în timp ce bisericile locale dovedesc, manifestă și chiar protejează biserica universală, ca în graficul următor:

Gândește-te la ce înseamnă asta: dacă cineva spune că este parte din biserică, dar nu are nimic de-a face cu o biserică, am putea pe bună dreptate să ne întrebăm dacă acel om este cu adevărat parte din biserică, la fel cum ne întrebăm în cazul cuiva care pretinde că are credința, dar nu are faptele credinței.

Biserica locală este acolo unde vedem, auzim și ne atingem literal de biserica universală – nu, nu de ea toată, ci de o expresie a ei.

Ea este un avanpost vizibil, de pe pământ, al adunării cerești. Este o mașină a timpului care a venit din viitor, oferindu-ne o priveliște anticipativă a acestei adunări de la sfârșitul lumii.

STRÂNGERE, CONFIRMARE RECIPROCĂ, PREDICARE, RÂNDUIELI

Vorbind mai specific, biserica universală devine o biserică locală – devine vizibilă – prin (i) strângerea sau adunarea cu regularitate a oamenilor (ii) care se confirmă reciproc ca fiind creștini (iii) prin predicarea Evangheliei (iv) și prin participarea la botez și la Cina Domnului.

Haideți să ne oprim un pic și să explicăm. Fiecare popor și fiecare împărăție are un fel al ei de a spune cine sunt cetățenii ei. În zilele noastre, țările folosesc pașapoarte și frontiere. Israelul din vechime folosea deopotrivă circumcizia și păzirea Sabatului ca semne ale legământului avraamic respectiv mozaic. Biserica nu este acum o împărăție pământească, dar această împărăție cerească are nevoie de un fel de a confirma cine sunt cetățenii ei cerești aici, pe pământ. Și cum face ea asta? Cum pot acești cetățeni cerești să știe cine sunt „ei”, atât pentru ei înșiși cât și pentru popoarele lumii?

Ca răspuns la această întrebare, Isus a venit cu semne ale legământului pentru membrii noului legământ: semnul intrării în legământ este botezul, prin care oamenii sunt botezați în Numele Lui (Matei 28:19); și semnul continuu al Cinei Domnului, prin care ei se confirmă reciproc ca membre ale trupului Lui (1 Cor. 10:17).

Și nu doar asta, ci El le-a dat bisericilor locale autoritatea de a-și confirma public membrii ca fiind cetățeni ai Împărăției Sale – să le atașeze semnele legământului, aproape ca atunci când un antrenor le dă jambierele membrilor din echipa lui. În acest sens, El le-a dat bisericilor cheile Împărăției ca să lege și să dezlege pe pământ ceea ce este legat și dezlegat în Cer (Matei 16:19; 18:18). Ce înseamnă asta? Ei bine, inseamnă că bisericile au autoritatea de a judeca asupra a ce și cine legate de Evanghelie – ce mărturisesc ei și cine sunt cei ce mărturisesc. Cu aceste chei, El a autorizat bisericile să spună, „Da, aceasta este mărturia Evangheliei în care noi credem și că trebuie să te botezăm în ea ca membru”. Înseamnă a spune: „Da, acesta este un mărturisitor adevărat. Îl vom boteaza ca membru”, sau „îl vom exclude dintre membri și de la Masa Domnului pentru că nu se pocăiește de păcat”. În termenii de zi cu zi, Isus i-a dat acestei adunări strânse împreună cheile Împărăției, ca să scrie declarații de credință și ca să completeze registrele de membri.

Așadar, iată definiția a doua: o biserică locală este un grum de membri ai noului legământ și cetățeni ai Împărăției care se confirmă reciproc, identificați prin strângerea lor împreună cu regularitate în Numele lui Isus, prin predicarea Evangheliei și prin celebrarea rânduielilor. 

Isus descrie această biserică locală strânsă laolaltă în Matei 18. Ea este o expresie a trupului lui Hristos, a familiei lui Dumnezeu și este templul Duhului Sfânt.

ISTORIA BISERICII PRIMARE: ÎNCLINAȚIE CĂTRE BISERICA UNIVERSALĂ

De-a lungul istoriei bisericii, diferiți indivizi și diferite denominații au accentuat fie aspectul universal, fie pe cel local al bisericii.

În primele generații de după apostoli, accentul a căzut corect pe ambele, cel puțin dacă ne luăm după primele epistole adresate către biserici și către liderii lor de către păstori precum Clement din Roma și Igatius. Didache, o scriere importantă din secolul al II-lea, sugerează același lucru, punând accentul dublu pe lucrările practice ale unei biserici locale și pe credincioșia creștină în sens mai larg.

Totuși, la fel cum uneori oamenii își schimbă greutatea de pe un picior pe altul, tot așa scrierile părinților bisericii care au slujit în secolele al III-lea, al IV-lea și al V-lea prezintă un accent tot mai mare pe biserica universală, chiar dacă sub o haină instituțională. Șsi au existat motive de natură istorică. Anumite erezii își făcuseră loc în biserică. De asemenea, bisericile erau dezbinate legat de felul cum să îi trateze pe creștinii (și mai ales pe episcopii) care se lepădaseră de Hristos în fața persecuției, dar apoi au cerut să fie reprimiți în biserică. Astfel de provocări pastorale i-au determinat pe mai toți, de la Ciprian până la Augustin, să sublinieze importanța unirii cu singura, sfânta, apostolica și catolica – adică universală – biserică. Iar unitatea cu singura biserică adevărată și universală, au început ei să spună, necesita unitatea cu episcopul care trebuie; iar unitatea cu episcopul care trebuie, au ajuns ei să spună în final, înseamna unitatea cu episcopul Romei, sau papa. Cu alte cuvinte, catolicitatea sau universalitatea a devenit o realitate pământească la fel ca una cerească. Așa s-a ajuns ca structurile instituționale să țină biserica globală unită la nivel oficial – un episcopat despre care se spunea că își trăgea rădăcinile de la Petru și care era centrat în instituția papală.

Reforma protestantă avea să rupă acest fel de a trata lucrurile, venind cu o înțelegere mai spirituală a ideii de catolicitate. Și ei au afirmat necesitatea structurilor exterioare în viața bisericii, dar au început și să facă deosebirea între biserica vizibilă și cea invizibilă. Ei au susținut că un om poate să facă parte din biserica vizibilă, dar nu din cea invizibilă, sau vice-versa, întrucât mântuirea nu este căpătată mecanic, prin botez sau prin Cina Domnului, ci doar prin naștere din nou și prin credință. Acest accent pus pe biserica invizibilă a transformat eficace catolicitatea sau universalitatea bisericii într-un atribut spiritual, nu instituțional. Cu alte cuvinte, biserica universală va dovedi în Ziua de Apoi că este biserica invizibilă de dincolo de spațiu și timp, nu oricine a pretins a fi membru în bisericile vizibile.

ISTORIA ULTERIOARĂ A BISERICII: ÎNCLINAȚIE CĂTRE BISERICA LOCALĂ

Cu toate acestea, primii reformatori, precum Luther, Calvin și Cranmer au lăsat încă loc în gândirea lor pentru o formă instituțională a unității și catolicității (universalității). Denominațiile lor erau conectate, adică erau legate între ele oficial și din punct de vedere al autorității. Așa cum credeau ei, o astfel de legătură oficială era o cerință a unității și, astfel, a catolicității. De aceea, ei au tratat biserica vizibilă ca fiind mai mult decât biserica locală – adunarea oamenilor care se strângeau laolaltă într-un loc anume. Ea includea și ierarhiile mai extinse ale bisericii, fie prezbiterii sau episcopate. De aceea, ei aveau să își numească bisericile „Biserica Angliei” sau „Biserica Luterană Germană”. Deloc surprinzător, și teologiile lor subliniau deosebirea între vizibil și invizibil la fel de mult, dacă nu chiar mai mult decât deosebirea dintre local și universal. Practica botezului pruncilor și faptul că pruncii nenăscuți din nou au fost tratați ca membri ai bisericilor a subliniat mai mult nevoia deosebirii între invizibil și vizibil. La urma urmei, pruncii neregenerați îi aparțin bisericii vizibile, nu și celei invizibile.

Totuși, în câteva zeci de ani de la Reformă, anabaptiștii și în final și baptiștii aveau să ducă mai complet unitatea bisericii catolice sau universale înapoi în domeniul ceresc. Ei au susținut că fiecare biserică trebuie să rămână independentă instituțional și să fie formată doar din credincioși. Biserica vizibilă de pe pământ, spuneau ei, este doar biserica locală – congregația strânsă împreună, localizată geografic. Biserica Angliei, aveau ei să spună, nu este o biserică. Este o structură administrativă sau parabisericească ce leagă mai multe biserici.

Totuși, în grupurile de baptiști, de acum riscul avea să fie acela de a muta greutatea trupului în întregime pe celălalt picior, astfel încât creștinii să îi acorde toată atenția bisericii locale, cu puțină atenție acordată celei universale. Anumite grupări de biserici baptiste, precum baptiștii Landmark din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și din prima jumătate a secolului al XX-lea, aveau să susțină chiar că nu există decât biserica locală. Ei aveau să refuze să ia Cina Domnului cu oricine nu era membru în biserica lor. Din fericire, astfel de grupări au fost rare.

Mult mai răspândit a fost abandonul funcțional al bisericii universale printre liderii de biserici cu gândire comercială și de marketing, din bisericile din ultima parte a secolului al XX-lea și prima parte a secolului nostru. Astfel de biserici afirmă verbal existența bisericii universale. În predici, ele Îl laudă pe Dumnezeu pentru creștinii din întreaga lume, dar practicile lor bisericești bazate pe sine ignoră foarte adesea biserica universală. O gândire de piață a ajuns să folosească limbajul lucrării și metode care promovează identitatea proprie a bisericii lor, un fel de brand, ca un restaurant cu servire rapidă care își promovează propriul fel de a pregăti hamburgeri. Acest lucru are efectul, probabil neintenționat, de a asmuți bisericile unele împotriva altora. De exemplu, declarațiile de misiune ale bisericilor, care au devenit populare în ultimele câteva zeci de ani, subliniază accentele unice de misiune ale unei biserici, ca și cum Isus nu i-a dat fiecărei biserici exact aceeași viziune legată de misiune (Matei 28:18-20). Iar acest accent pus pe ceea ce este unic, în locul unui accent pe parteneriatul între biserici, corespunde lucrului separat de alte biserici, nu împreună cu ele. Așa că, atunci când o clădire este plină, primul instinct al unei biserici nu este să planteze o altă biserică, ci să organizeze un al doilea serviciu al aceleiași biserici sau să organizeze un soi de biserică multi-sit. Bisericile invită păstori din alte țări să le viziteze și să împărtășească de la amvon cereri de rugăciune, dar nu ar fi dispuse să facă același lucru cu un păstor al unei biserici din același oraș.

În general, gândirea de marketing și brand nu înseamnă în mod necesar o împotrivire față de alte biserici, așa cum poate fi cazul între restaurantele cu servire rapidă. Totuși, aceasta face ca bisericile învecinate să se ignore reciproc. Mai rău, ele se plasează pe un teren vast al competiției nerecunoscute, în care cei mai carismatici vorbitori, cu cel mai bun brand și care programează cel mai bine lucrurile atrag și cei mai mulți oameni scoțându-i din bisericile învecinate. Parteneriatele între bisericile din aceeași zonă sau din același oraș sunt, așadar, rare.

SUBLINIEREA CARACTERULUI LOCAL ȘI A CELUI UNIVERSAL DEOPOTRIVĂ

Totuși, imaginea biblică distribuie greutatea trupului pe ambele picioare – local și universal deopotrivă.

Biserica universală „se arată” în congregații locale, așa cum am susținut de la început. Totuși, ea se manifestă și în dispoziția fiecărei biserici de a intra în parteneriat cu alte biserici, așa cum vedem că se petrecea cu bisericile din Noul Testament. Bisericile din Noul Testament își împărtășeau dragostea și saluturile (Rom. 16:16; 1 Cor. 16:19; 2 Cor. 13:13; etc.). Ele își invitau reciproc predicatori și misionari (2 Cor. 8:18; 3 Ioan 5-6a). Ele se susțineau financiar unele pe altele cu bucurie și recunoștință (Rom. 15:25-26; 2 Cor. 8:1-2). Ele se imitau unele pe altele în trăirea creștină (1 Tes. 1:7; 2:14; 2 Tes. 1:4). Ele îngrijeau unele de altele financiar (1 Cor. 16:1-3; 2 Cor. 8:24). Ele se rugau unele pentru altele (Efes. 6:18). Și așa mai departe.

Creștinii de astăzi ar putea să nu fie de acord cu ideea că Biblia ne-ar spune să cultivăm unitatea instituțională sau legăturile dintre biserici (eu nu cred că face asta). Dar fiecare biserică locală ar trebui să iubească biserica universală iubind alte biserici locale, intrând în parteneriat cu ele și susținându-le, inclusiv pe cele care le sunt în vecinătate. Ar trebui să fim gata să luăm Cina Domnului cu membrii botezați ai altor biserici, când ei ne vizitează.

De asemenea, fiecare denominație ar trebui să afirme că noi, creștinii, trebuie să ne strângem laolaltă în biserici locale, întrucât aceste biserici locale sunt expresia bisericii universale. Țara noastră din Cer a trimis ambasatori și a zidit ambasade aici și acum. Aceste biserici sunt un avanpost, o pregustare, o colonie, o reprezentare a strângerii noastre finale. Dacă îi aparții bisericii, vei dori să te alături unei biserici. Acesta este locul unde îi dăm o formă propovăduirii noastre, credinței noastre, părtășiei noastre și membralității noastre în trupul lui Hristos.

RESURSE PENTRU STUDIU SUPLIMENTAR

• Edmund Clowney, “The Church as a Heavenly and Eschatological Entity,” in The Church in the Bible and the World, ed. D. A. Carson (1987; repr. Eugene, OR: Wipf & Stock, 2002).
• Mark Dever, “A Catholic Church,” in The Church: One, Holy, Catholic, Apostolic, by Richard D. Phillips, Philip G. Ryken, and Mark E. Dever (Phillipsburg, NJ: P&R, 2004).
• David Schrock, “An Ecclesiology of Churches: Why the Universal Church Is Best Regarded as a Myriad of Local Churches” (Nov 10, 2016).
• Stephen J. Wellum, “Beyond Mere Ecclesiology: The Church as God’s New Covenant Community,” in The Community of Jesus: A Theology of the Church, edited by Kendell H. Easley and Christopher W. Morgan (Nashville, TN: B&H, 2013).
• J. L. Dagg, “The Local Churches” and “The Church Universal” in Manual of Church Order (1858; repr. Harrisonburg, VA: Gano Books, 1990).
• Jonathan Leeman, “What Is a Local Church” (8/22/14).
• Jonathan Leeman, “A Church and Churches: Integration” (5/10/13).
• Jonathan Leeman, “A You a Universal Church-er or a Local Church-er?” (7/27/16).

*****

Nota editorului: acest articol a fost tipărit inițial la TGC și este republicat aici cu permisiune.

Acest articol a fost tradus în parteneriat cu Magna Gratia. Pentru resurse biblice asemănătoare, vizitați pagina lor de internet.