APARTENENȚA ÎNAINTEA CREDINȚEI REDEFINEȘTE BISERICA

Una dintre marile descoperiri ale lumii moderne constă în aceea că John Donne avut dreptate, pe când Simon Garfunkel a greșit: nu sunt o stâncă, nici o insulă.

De la ceea ce cred că sunt până la ceea ce gândesc despre viață și univers, credințele mele sunt construite social. Asta înseamnă că nu iau decizii complet independente. Înseamnă pur și simplu că contextul social în care trăiesc determină în mare măsură mulțimea de opțiuni din care îmi aleg ceea ce prefer să cred.

Mai mult, cultura răsplătește anumite alegeri și le penalizează pe altele cu aprobarea sau dezaprobarea ei. Uneori, răsplata este financiară. Dar, mai puternică decât răsplata materială este cea socială, intelectuală și emoțională, răsplata de a fi considerat un membru normal, sănătos, bine integrat al societății. Noi suntem ființe sociale, și de aceea dorim să fim incluși în grup.

Aceasta înseamnă că, indiferent de meritele obiective ale unei idei, anumite idei par mai plauzibile sau mai atractive decât altele. Este dificil să crezi ceva despre care cam toți cei pe care îi cunoști cred că este o nebunie. Pe de altă parte, este destul de ușor să crezi ceva despre care toți cei pe care îi cunoști cred că este evident și adevărat. Noi nu suntem niște insule într-un curs de apă, ci suntem o școală de pești, și pare logic să ne alăturăm turmei.

BISERICA SPUNE: „NU ESTE UN LUCRU ATÂT DE NEBUNESC PE CÂT CREZI”

Ce se petrece atunci când aplici aceste idei elementare la biserica locală și la lucrarea ei de evanghelizare? Dintr-o dată, conștientizezi că biserica locală este mai mult decât un loc unde se predică sau un local pentru programele evanghelistice. Dintr-o dată vezi că lucrarea evanghelizării nu mai este limitată la experții în domeniu.

Dimpotrivă, întreaga comunitate devine un element crucial în porunca înaintării Evangheliei. Acea comunitate devine alternativa plauzibilă la necredință. Ea devine o subcultură care demonstrează ce înseamnă să Îl iubești și să Îl urmezi pe Isus și, astfel, ce înseamnă să îi iubești și să îi slujești pe ceilalți. Iar acest lucru se petrece atunci când trupul bisericii trăiește viața împreună. De la întâlnirile publice până la studiile biblice în grupuri mici, de la întâlnirile informale la o cină până la evenimentele pur sociale, viața colectivă a bisericii întărește nu doar credințele împărtășite de acea comunitate, ci ea și comunică unei lumi necreștine care ne privește: „Acest lucru nu este atât de nebunesc pe cât ați gândi, și dacă ați face saltul de la necredință la credință, n-ați fi singurii în această situație.”

Cu alte cuvinte, biserica devine o structură plauzibilă pentru credință. Are logică?

UN PAS ÎNAINTE: APARTENENȚA ÎNAINTEA CREDINȚEI

În ultimele câteva decenii, totuși, multe biserici au dus această descoperire un pas înainte. Dacă am vedea că o alternativă plauzibilă din exterior poate să ajute pe cineva să treacă de la necredință la credință, n-ar putea fi oare chiar mai bine să privească la aceste lucruri din interior? Dacă vrem să ducem Evanghelia mai convingător la necreștini, n-ar fi mai eficient decât să-i invităm în interior, lăsându-i să încerce mesajul ei înainte de a se hotărî să și-o însușească? Dacă comunitatea este cel mai puternic instrument pe care îl avem, atunci hai să-i lăsăm pe oameni în interior, nu să-i ținem ca pe niște observatori exteriori, ci să-i considerăm, cu atenție, niște participanți la viața colectivă, alături de noi.

Care este rezultatul? „Necredincioșii” devin „căutători”, în loc să rămână necreștini. Ei devin tovarăși călători pe aceeași cale cu noi, doar că se află într-un alt punct în această călătorie.

Practic, asta înseamnă să-i lăsăm pe necredincioși să se alăture la orice, de la a fi membri în echipa de închinare până la lucrarea de after-school, de la a fi ușieri până la a coordona lucrarea cu pensionarii. Toți sunt incluși în comunitate, toți aparțin acesteia, indiferent de credință.

Ideea este că, înainte ca ei să își dea seama, nu doar că vor simți ce înseamnă să aparțină comunității, ci vor crede în același timp la ce anume aparțin, pentru că apartenența a făcut credința plauzibilă.

DE CE SĂ NU-I LĂSĂM SĂ APARȚINĂ ÎNAINTE DE A CREDE? – TREI MOTIVE

Aceasta este o idee atractivă. Pare chiar o idee eficientă. Dar este în același timp și o idee greșită. Iată trei motive:

1. Dă naștere confuziilor între credincioși

În primul rând, dă naștere confuziilor între creștini. Eu păstoresc o biserică ce, vreme de ani de zile, a practicat această idee în modalități neoficiale. Rezultatul a fost o mulțime de astfel de oameni (unii sunt membri, alții nu) și toți pretind că sunt credincioși. Problema este că unii sunt zeloși și dedicați, alții par mai interesați să fie distrați, în timp ce alții nu se deranjează să contribuie la viața bisericii cu nimic. Dar, întrucât toți aparțin familiei, toți sunt, nominal vorbind, ucenici ai lui Isus, așa încât trebuie să venim cu alte explicații pentru a face diferențele între unii și alții: „da, el este cu adevărat un om ocupat”, „ea are un talent la muzică”, „prietenii lor nu mai sunt alături de noi”. Și va trebui apoi să venim cu categorii suplimentare, precum „creștini dedicați”, „creștini serioși” și „creștini jertfitori” pentru a face distincție între creștinii care fac ca mașinăria să funcționeze, și creștinii din masa cea mare de membri.

Cu siguranță că ar trebui să ne așteptăm la o varietate a maturității spirituale în biserică, și știm că până și credincioșii vor păcătui. Dar ce înseamnă cu adevărat să fii creștin în acest context? Și ce trebuie să facem cu afirmațiile deranjante pe care Isus le-a făcut, precum „oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră și mamă” (Matei 12:50), sau „Cine nu-și ia crucea lui, și nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10:38)? Isus a vorbit despre ucenicia față de El descriind-o ca pe o despărțire radicală de modul trecut de viață. Dar atunci când începem să încețoșăm în mod deliberat linia de demarcație între ucenicia adevărată și lume, creăm confuzii în mintea creștinilor cu privire la ce înseamnă să fii un ucenic al lui Hristos.

2. Produce confuzii în mintea necreștinilor

În al doilea rând, apartenența înaintea credinței aduce confuzie asupra necreștinilor. La scurtă vreme după ce am ajuns la biserica mea, am primit un telefon anonim la birou, prin care persoana respectivă mă informa că unul dintre liderii noștri „trăia în păcat” în sensul vechi al acelei expresii. Când am investigat, am descoperit că era adevărat.

Într-un sens, nu aceea era cea mai mare problemă. Din nou, și creștinii pot cădea în păcat, și uneori chiar în păcate grave.

Din punct de vedere pastoral, problema reală s-a petrecut atunci când această persoană a fost confruntată. Răspunsul ei era uluitor: „Nu m-am abonat la asta! Dacă aș fi știut ce urmează să se întâmple, nu m-aș fi alăturat niciodată acestei biserici”. (Ironic, poți avea o cultură a apartenenței înaintea credinței, și totuși să ai un sistem oficial de membralitate, așa cum aveam noi.)

În esență, pentru această persoană, a fi creștin nu avea de-a face cu ascultarea față de Isus. Iar Evanghelia nu vorbea despre pocăință și credință. Dimpotrivă, avea de-a face cu apartenența la familia noastră, cu a fi acceptat și a avea oportunitatea să își exprime și să-și folosească darurile și interesele. Darea de socoteală și asumarea responsabilității în fața bisericii nu intraseră în ecuație, și nici dedicarea față de Domnul. Acel lider a părăsit biserica chiar înainte ca noi să avem ocazia să vorbim despre aceste lucruri.

Atunci când necreștinilor nu li se spune niciodată că sunt necreștini, ci dimpotrivă, sunt învățați să se gândească la propriile persoane ca la niște „tovarăși călători”, „căutători” sau „oameni în diferite stadii”, dar aflați toți în aceeași călătorie, este ușor ca aceștia să devină confuzi cu privire la ce înseamnă cu adevărat să fii creștin și ce presupune să crezi în Evanghelie. Dorința de a aparține la o minunată familie de oameni poate, la rândul ei, să determine foarte ușor pe cineva să se aboneze la comunitatea lui Isus, dar acea persoană să nu fi fost niciodată abonată la porunca lui Isus de a se pocăi și de a crede.

3. Redefinește fundamental biserica locală

În al treilea rând, apartenența înaintea credinței redefinește fundamental biserica locală. Biserica locală este o comunitate și, la urma urmei, o comunitate este definită nu prin documentele, clădirile sau programele ei, ci prin oamenii ei – un popor a cărui viață participă în realitățile noii creații, realități ale dragostei și sfințeniei, creând astfel noi structuri ce par atractive.

Aceasta este ceea ce Isus a predicat: „Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții” (Ioan 13:35).

Aceasta este ceea ce Pavel ne-a învățat. „Nu vă lăudați bine. Nu știți că puțin aluat dospește toată plămădeala? Măturați aluatul cel vechi, ca să fiți o plămădeală nouă, cum și sunteți, fără aluat; căci Hristos, Paștele noastre, a fost jertfit” (1 Corinteni 5:6-7). Și în altă parte: „Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși. Căci ce legătură este între neprihănire și fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunerecul?” (2 Corinteni 6:14).

Aceasta este ceea ce Petru a predicat. „Să aveți o purtare bună în mijlocul Neamurilor, pentru ca în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe niște făcători de rele, prin faptele voastre bune, pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării” (1 Petru 2:12).

Aceasta este ceea ce Ioan a învățat. „Dar cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârșită; prin aceasta știm că suntem în El. Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:5-6).

Aceasta este, conform Noului Testament, puterea mărturiei bisericii pentru Hristos. Atunci când lumea privește la biserică, este evident că ea vede păcătoși. Dar asta nu este tot ceea ce ea vede. Ea vede niște păcătoși ale căror vieți sunt radical transformate de Vestea Bună a Evangheliei. Ea vede păcătoși a căror dragoste reciprocă nu poate fi explicată de nimic altceva decât de moartea și învierea lui Isus Hristos. Ea vede păcătoși care nu doar că se iubesc reciproc, ci care Îl iubesc pe Dumnezeu prin Isus Hristos, și ale căror vieți ilustrează acea dragoste în sfințenie și adevăr.

Pentru a ne întoarce unde am început, biserica poate fi o structură atractivă pentru credință doar dacă ea este alcătuită din oameni care au credința.

Toate acestea se schimbă când biserica devine comunitatea acelora care se află doar alături într-o călătorie. Pentru mulți, rezultatul călătoriei este neclar și incert. Pentru alții, călătoria a ajuns la un punct de oprire înainte de a ajunge la destinația finală. Pentru alte persoane, obiectivul mântuirii a fost găsit. Dar comunitatea, în ea însăși, nu mai este o mărturie a adevărului lui Isus Hristos și a Evangheliei Lui. Ea nu poate fi aceasta, dacă aparții înainte de a crede.

Dimpotrivă, comunitatea rămâne o simplă mărturie pentru sine, pentru căldura, deschiderea și spiritul inclusiv ale ei. Dar, în final, ce rămâne atât de unic și convingător în legătură cu asta? Există multe comunități deschise și calde, subculturi, dacă vrei să le denumești așa, în interiorul orașului Portland, unde eu locuiesc. Dar ele nu sunt o mărturie pentru Isus. Doar biserica locală poate face asta. Ba mai mult, biserica poate face acest lucru doar dacă tu crezi mai întâi pentru a aparține.

Pe scurt, filozofia apartenenței înaintea credinței redefinește fundamental biserica, lucru care, pe termen lung, subminează puterea mărturiei bisericii.

O IDEE MAI BUNĂ

Apartenența înaintea credinței este o idee greșită. O idee mai bună este ceea ce Isus a descris din Ioan 13: o comunitate care crede profund Evanghelia, așa încât viața ei este caracterizată de o dragoste reciprocă. O astfel de comunitate, spunea El, îi va provoca pe cei din afară nu doar să recunoască că se află în afara bisericii, ci și să dorească să facă parte din ea.

Imaginea care îmi vine în minte este aceea a unei brutării într-o zi cu vreme rece și ninsoare. Valuri de miros de pâine delicioasă și de ciocolată fierbinte își fac loc ocazional în afara brutăriei. Un copil își apropie nasul de fereastra ei. Acea fereastră este o barieră. Fără ea, căldura și mirosul delicios s-ar dispersa în curând în vântul rece, și nimeni n-ar mai ști că ceva bun se găsește acolo. Dar este o barieră transparentă, care permite acelui copil să vadă lucrurile bune din interior și care îl invită să intre. Apoi există o cale de a intra, o ușă îngustă pe care trebuie să pășească. Fără a face aceasta, el poate vedea și poate pofti ce se găsește în interior, dar nu se poate bucura de acele beneficii. Odată ce pășește dincolo de pragul ușii, poate să se înfrupte din ce se găsește în interior.

Atunci când necreștinii au de-a face cu biserica ta, ar trebui să semene cu acei oameni care stau la acea fereastră, fără a se holba nedumeriți ca în fața unui zid de cărămidă. Ei ar trebui să simtă căldura dragostei voastre, pe când îi invitați și îi tratați ca pe niște oameni creați după chipul lui Dumnezeu. Ei ar trebui să vadă profunzimea relațiilor dintre voi, pe măsură ce îi văd pe oamenii din biserică ajutându-se reciproc și trecând dincolo de orice barieră pentru a sluji celorlalți, deși, în aparență, n-ar avea vreun motiv special să facă asta. Ei ar trebui să guste din bogăția Evangheliei, pe când Cuvântul lui Dumnezeu este predicat într-o modalitate care face sens pentru viețile lor. Ei ar trebui să audă sunetele acelei comunități bucuroase, care îi invită, atunci când aud laudele și rugăciunile unui popor care se închină Domnului lor răstignit și înviat.

Așadar, părăsește calea pe care te afli, pentru a putea crea o comunitate care îi invită pe cei din afară. Gândește-te la limbajul pe care îl folosești. Fii intențional în ospitalitatea ta. Fii strategic în transparența ta. Asemenea unei brutării care pompează mirosul delicios al pâinii ei în afară, celebrează public poveștile harului și transformarea care se petrece în mijlocul vostru. Iar apoi, când ai făcut toate acestea, propovăduiește Evanghelia cu claritate și invită-i pe oameni să răspundă la ea cu pocăință și credință. Cheamă-i nu să facă pasul în față, ci să intre pe ușa cea strâmtă, pentru a se putea alătura bisericii, hrănindu-se din bogățiile credinței în Evanghelie.

Dacă biserica este chemată să ilustreze lucrurile bune ale Evangheliei, atunci bariera credinței nu trebuie îndepărtată, pentru că tocmai acea credință împărtășită de membrii bisericii este ceea ce lucrează cu cea mai mare putere prin invitarea oamenilor să se alăture bisericii.

Acest articol a fost tradus în parteneriat cu Magna Gratia. Pentru resurse biblice asemănătoare, vizitați pagina lor de internet.